Cum vine aia sa doresti cu disperare si, dupa multe chinuri, si sacrificii, si lupte, si ce mai sunt, sa obtii ceea ce iti doreai si sa nu-ti mai placa sau sa nu ti se para interesant sau chiar, mai grav, sa ajunga sa te plictiseasca?

Ma oftica gandul asta la culme. Nu e cazul meu (sper), dar imi fac probleme tocmai din faptul ca mi s-ar putea intampla si mie. E ciudat ca noua oamenilor (animele sociale ce suntem, deci, traind intre atatia alti oameni, cu aceleasi “preferinte” imposibile si stupide probabil) sa ne trebuiasca doar ceea ce nu avem si sa suferim datorita faptului ca ne lipseste ceva. Nu ma refer numai la dorinta de alte persoane (desi, si in cazul respectiv exista mai multe variante, ne dorim alti prieteni, alti amici, alte rude si, in primul rand, alti iubiti, sau iubiri aproape imposibile sau inaccesibile - si nu ma refer la dragostea nebuneasca a unui gras, fara activitate, pentru un model vazut la televizor, ci la discordantele ce privesc preferintele, optiunile de viata, mediile de trai/de lucru, distantele temporale si spatiale), ma refer si la dorinta de obiecte (despre care sustinem ca ne suntinerente traiului viitor).

Dupa ce ne satisfacem o dorinta, o placere, un moft, le abandonam, privim spre altceva. Unii ar zice progres, altii nemultumire, eu o numesc nedreptate.

[Paranteza mare] Tabuurile facile sunt doar pentru mediocrii si sub-mediocrii. Ei isi fac o dorinta din a citi Libertatea si nu Dilema Veche, din a vedea Pacatele Evei si nu Lost, din a avea ca iubita pe prietena unei prietene - nimic mai comun si usor de obtinut. Totusi, sa acuz mediocritatea si prostimea de propriile-i note definitorii ar fi un truism si o lipsa de imaginatie din partea mea (desi sunt destui care critica prostii, spre exemplu, pentu faptul ca sunt prosti si pe limitati pentru ca nu sunt altfel, eu ma rezum in general la a face misto de ei), deci nu o fac.[/Pranteza mare]

Ne dorim un job la care puteam ajunge foarte greu, o masina si un camin la care puteam ajunge si mai greu, o iubire ca in povesti, deloc usoara de obtinut. Luptam pentru ele si apoi ne indreptam atentia spre altceva. De ce? Poate tocmai dificultatea e cea care ne face sa renuntam, ori poate timpul petrecut cu “obiectul” venerat in minte face sa ne obisnuim cu el, cu prezenta lui?

Eu nu-mi aduc aminte sa ma fi plictisit/saturat de ceva ce doream cu ardoare, ceva ce iubeam, pana in momentul care il obtineam… ceea ce inseamna ca sunt scapat de boala dorintei imposibile. Chiar fluctuant, oscilant, nehotarat, schimbator cum sunt, iubesc ceea ce am, tocmai pentru dorinta mea permanenta de a iubi si de a avea. Ori poate am uitat parti din mine?

“Uitarea este o virtute” si, chiar mai mult, cum zicea Nichita Stanescu “Un om este ceea ce-si aduce aminte despre sine, ca urmare eu ma consider ceea ce-mi aduc aminte ca sunt, de asta, in aparenta, oamenii sunt schimbatori sau diferiti pentru ca de fiecare data iti aduci aminte altceva despre tine insuti”.

PS: Vesnic indragostit, cu teama de a-mi trece, cu ceritudinea ca nu, cu speranta de mai bine, scriu un gand ce ma chinuie, asezonat cu Alifantis - pe versuri de Stanescu, ultimul citat fiind dedicat unei iubitoare a lui :)