Iarasi o idee preluata din “Eseuri de indragostit” (cartea lui Alain de Botton, recomandata de Irina, acum inteleg de ce este preferata ei - pur si simplu ridica o multime de semne de intrebare si te pune in situatii, ideologic, similare).

De ce exista teama de fericire in iubire si de ce se manifesta prin certuri, nervi, draci sau cum vrei sa ii mai spui (in unele cazuri se manifesta prin frecvente despartiri si impacari, pe care cei care nu iubesc nu le pot intelege - chiar si eu sunt/eram unul dintre cei care cred ca odata despartit nu mai vad rostul unei impacari…nu e bizar cum mi-am schimbat conceptiile)?

Pentru simplu fapt ca nu este ceva controlat, desi exista certitudinea ca celalalt o sa accepte multe, si chiar te bazezi pe un “stiu ca pot sa te dau dracu acum, pentru ca tu vei arunca cu o vaza dupa mine”, dar nu exista control pur si simplu. Exista doar un fel de sguranta sugerata in “iubirea ta”, e un fel de incredere bazata pe iubire sau iubire bazata pe incredere - “am incredere in tine si in faptul ca ma iubesti pentru ca si eu te iubesc, iar tu ai incerdere in asta” (si asta nu se aplica numai in cazul “marilor iubiri”, ci si in situatii mai de “zi cu zi”).

Dar increderea asta nu este oarba, tocmai datorita faptului ca iubirea a aparut “ca prin farmec”, mitic, dumnezeiec cumva, si exista teama ca tot asa ea poate si disparea…la fel de subit (desi nu se intampla niciodata asa - de aparut, apare dintr-o data, dar dispare treptat) Dar nu teama de ne-iubire este problema, pentru ca un indragostit nu-si va pune niciodata probelma ce se va face aunci cand iubirea se va sfarsi, decat in momentul in care are semne clare ca “nu mai merge”, ci de teama de fericire.

E o problema mare sa accepti fericirea, aparuta pur si simplu, din iubire. Multe iubiri creaza anxietati ambilor parteneri tocmai pentu faptul ca totul e prea perfect. Eu, de multe ori, cand totul merge prea bine “creez” pur si simplu o cearta, un scandal, spun o chestie pe care nu o cred, probabil tocmai pentru a-mi verifica mie insumi existenta fericirii (in absenta ei abia ne dam seama de a ei fosta existenta). Ghitza rade un pic de mine spunandu-mi ca “bah, trebuie sa faci tu ceva sa nu-ti mai mearga asa de bine! Ti-e ciuda sa fii fericit sau iti e frica?”.

De unde apare teama asta? Din lipsa autosuficientei. Mahomed al II-lea si-a omorat una dinte nevestele din harem pentru faptul ca simtea ca incepe sa o iubeasca si el sie-si nu-si mai era suficient, iar in felul asta pierdea controlul. Cand poti sta singur intr-o camera fara sa iti lipseasca absolut nimic… (Blaise Pascal spunea un pic altfel, dar e aceasi idee) atunci te poti numi fericit, persoana ta te poate face fericit, fara nimic altceva. Dar asemenea situatii nu exista decat rar datorita depententei delirante a omului de social, de socializare, de altii oameni comformi sie-si, si nu numai.

Fercirea poate fi totusi mult mai simplu acceptata, cand vine ca un rezultat al propriei munci, al unui efort depus, al unei ecuatii de gadul numarului de necunoscute. Toate variabilele sunt reduse la un sir (cel mult), cu posibilitati finite (si cunoscute), nu e ca iubirea, care pare a veni/ateriza/poposi/aparea pur si simplu, fara nici un fel de logica si mai ales fara control. Probabil teama de fericirea indusa de iubire (si neacceptarea ei, a fericirii) deriva tocmai din lipsa controlului asupra celeilalte persoane implicate, sau a iluziei acestui lucru. Eu ma mint singur ca ma las dus de val (adica accept fericirea asta, chiar mai mult, spun si altora chestia asta) dar stiu foarte bine ca pe alocuri imi e teama si mie de ea.