Eram in tren, un Rapid lenes, fara aer conditionat, fara toalete decente macar, cu mult frig în compartiment – mult prea mult frig pentru o noapte de vara. Mergeam spre nu stiu unde, cumva fara o anumita directie, fara un scop anume. Mecanicul de locomotiva era Dumnezeul meu, el era singurul care stia unde sau pana unde o sa merg. Nu cred totusi ca la acel moment conta prea mult pentru mine incotro ma îndreptam si cu ce scop. Inertia era de vina, obisnuiam sa ma plimb. Mergeam, calatoream doar cu scopul de a calatori. Faceam un fel de tur al lumii sau asa ceva. Ma opream doar atunci cand adulmecam esente noi, dar nu dadeam prea multa importanta nici unei situatii prin care si pe langa care treceam.
Deodata, aparent fara nici un motiv, poate a fost doar ceva ce indragostitii numesc soarta, ea a aparut în acelasi tren, într-un vagon vecin. Ne-am intersectat privirile, uitându-ne pe geam chiar într-o cotitura a caii ferate. Cred ca pur si simplu ne amuza ca ne intra parul în ochi, râdeam în continuu uitându-ne unul la celalalt prin geam.
Doua statii mai târziu, dupa ce mi-a intrat bine in minte gandul ca trebuie cu orice pret sa fiu în preajma ei, mi-am facut curaj si am vizitat-o în vagonul ei. Era singura în compartiment. Am trait pret de câteva momente zâmbetul, ca simtamânt primordial. Cel mai frumos era ca traiam împreuna acelasi sentiment. Cred ca ne-am indragostit in alea cateva secunde, dar m-am speriat de deschiderea usii. Nestiind cine vine, daca e bine sau nu sa fiu acolo, m-am dizolvat în atmosfera de afara prin crapatura usii cu rapiditatea cu care fumul de tigara dispare subit în curenti de aer.
Mi-am dat seama târziu, reîntors în compartimentul meu, ca ea coborase. Gandindu-ma la ea mi-am dat seama instantaneu ca coborase cu o statie inainte ca sa ia trenul înapoi – uitase ceva în urma. Carpa de sters praful ramasese pe pat, nu stia daca mai are sau nu nevoie de ea acolo, se întorcea ca sa-si dea seama.
Peste putin timp ne-am intrezarit prin geam, pentru o secunda sau chiar mai putin, din viteza trenurilor ce mergeau în directii opuse, destul insa pentru a ne da seama ca putem sa zambim unul altuia – si momentul ala a fost frumos, in momentul ala am inteles pentru ce se intorcea. Nu mi-a parut pe atunci asa de scurt.
…………………………………………………..
Am calatorit mult de atunci, tot fara directie precisa. N-o mai vazusem de mult, luasem decizia sa mergem pe rute diferite si la ore diferite daca aveam sa calatorim cu aceeasi destinatie. Totul era muteste. Stiam fara sa ne vorbim ce decizie va lua celalalt. Parca ne cunosteam, desi ne întâlniseram o singura data si ne mai zâmbeam ocazional prin geamuri de vagon de tren de cale ferata. Se crease o legatura, eu ma simteam îndragostit.
Ne-am reîntâlnit într-o gara, stia ea cum sa ma gaseasca, eu nu am avut niciodata habar. Era obosita de drumul zbuciumat pe care îl avusese, desi, paradoxal, linistit si frumos, de clasa întâi. Eu eram doar uluit, avusesem impresia ca se urcase în cu totul si cu totul alt tren, cu alta linie de sosire, dar în totalitate fericit ca ne întâlneam. Ne-am iubit din zâmbete, din nou, pentru vreo doua secunde – în asa masura se dilata si condensa timpul pentru noi, apoi mi-am dat seama ca e doar în trecere, spre alt tren, alta legatura, al altcuiva. Nu-si dorea cu tot dinadinsul sa se afle în el, dar avea rezervarea facuta si ar fi dat peste cap întreg programul companiei feroviare daca alegea atunci alt mijloc de locomotie. M-a chemat cu ea. Am acceptat, nebuneste, cu ochii închisi, sa o însotesc pâna la jumatate. Ne-am tinut în brate o secunda, toata acea jumatate de drum, dar in ea am condensat toate cele 24 de ore ale unei zile împreuna, cu toata fericirea lor.
Ajunsesem din nou la momentul în care trebuia iar sa ne despartim, parca ne era scris sa petrecem împreuna doar secunde, sau doar asa ni se parea atunci. Fiecare trebuia sa ne vedem de calatoria proprie (ce-i drept, cu gândul la celalalt), oricum acumulasem destula fericire, datatoare de energie, încât sa facem înconjurul pamântului de vreo câteva ori. Ne-am salutat scurt cu un pupic din vârful buzelor, cumva furat, si am plecat.
Totul s-a petrecut asa de repede încât nu m-am dezmeticit decât asezat pe scaunul meu din compartimentul, iarasi gol, al trenului ce ma ducea spre casa.
……………………………………………………
Ma întreba cineva care ne-a zarit zâmbind împreuna daca am rezista în acelasi tren si pe distante lungi, daca ne-am putea potrivi clasele de confort si tichetele de viteza. Înca nu am ajuns la statia la care îmi astepta replica, dar i-am raspuns deja ca am reusi cu siguranta – ne-am potrivi trenurile dupa zâmbetul de moment. Oricum, am rezervare în trenul ala, cu destinatie absolutul, în care vom fi amândoi. Nu stiu cât costa, la ce confort mi s-a retinut loc, nici macar la ce ora pleaca, dar cu siguranta voi fi în el. Pâna atunci mai am câteva statii, câteva secunde, zile, sau nopti, sau luni, sau ani, sau poate unitatii barbare de timp – ne-am reîntâlnit, acum fiecare îsi are fericirea asigurata pentru o oarecare perioada, pana la urmatorul tren.
Loading ...
