Mi-a venit ideea de a scrie pur si simplu, ca un fel de brain-storming povestit. Un adevarat exemplu l-am avut in Gramos. Am citit o serie de posturi vechi, cu adevarat fascinante, nu cred ca au un scop bine definit. Ci doar ca entry-uri al naibii de sincere de jurnal. Un fel de povestire impletita cu idei filozofice. Vadeste o adevarata pasiune pentru povestirea celor intamplate, textul ia curburi interesante pe alocuri, se adnceste in mare de idei doar pentru a iesi cateva fraze mai jos, nu e scris pentru cineva anume, e scris doar de drag, cu pasiune povestirilor intesate de picanterii, fara sa contina de fel asa ceva. Mi-a placut enorm de mult. A fost mult, foarte mult de citit. Facand nota discordanta stilului practicat in prezent (de mai toata lumea), cu entry-uri scurte, ce lanseaza idei, provocari, stiri, barfe. Ma gandeam, citind, ca e vorba de rabdarea lumii si de viteza pe care au luat-o toate. Putina lume (mai) are timp sa citeasca ceva lung si/sau.

Sunt la moda proza scurta, poezia cu talc, romanele on-the-fly, blogurile (scurte). Totul e pe fuga, in zbor, fara sa necesite atentie si timp prea mult. Poate asta e si motivul pentru care eu si inca o prietena citim destul de rar si greu blogul ei ( Firimerituri ). Nu stiu restul lumea cum face, nu pot generaliza si vorbi din punctul de vedere al tuturor, dar eu simt ca nu am timp si rabdare sa citesc ceva foarte lung, desi imi place, indiferent ca vine vorba de un roman, de un text de ziar sau un blog. Rabdarea, ce-i drept, nu e punctul meu forte si imi imput aceasta vina de multe ori.

Imi e dor de noptile pe care le pierdeam cu ceva vreme in urma (le castigam, mai bine zis) cu cativa prieteni, cand ne adunam intr-o camera obscura, printr-un camin ceva, sau intr-o garsoniera mica si friguroasa a cuiva si povesteam o noapte intreaga, uneori chiar mai mult; nu reuseam sa ne saturam de schimburile de idei. Analizam tot ce era de analizat pe lumea asta, filozofam asupra tuturor principiilor lumii, redescopeream universul si contradictiile antagonice. In domeniile unde nu ne simteam in stare sa ne avantam luam notite de la cursuri, de la prelegeri, cuvantari, discursuri si din toate cartile ce ne cadeau pe mana si mai apoi le expuneam in acele camarute filozofice. Citeam enorm de mult. Stateam nopti intregi sa povestim despre cartile citite, faceam recenzii mai complexe si mai amanuntite decat a reusit CTP vreodata (nu ca ar fi el un as in domeniul asta, dar a fost primul care mi-a venit in minte). Subliniam trasaturi stilistice ale fiecarui autor, ii disecam pana si folosirea diverselor cuvinte. Era placut.

Cineva mi-a zis ca a facut bradul. A stricat traditia de craciun, habar nu am cat de mult tin eu la traditia asta, dar imi place sa-l fac exact atunci, in seara de ajun. E un spectacol rezervat pentru atunci, neaparat. Tin cu incapatanare de regula asta. Poate asa sunt obisnuit, poate asa imi place, nu stiu sigur. Anii trecuti nici nu cred ca am avut un brad foarte serios, nu am avut timp sa iau si nici rabdare sa primesc unul de pe te miri unde, vreun prieten de la tara. Ce spuneam ca suntem in viteza? Nu mai avem rabdare, tot ea mi-a spus foarte simplu, fara constiinta ca ar fi gresit cu ceva: daca acum l-am cumparat, ce rost avea sa mai astept? Ii dau dreptate intr-o oarecare masura. Nu poate fi considerata chiar greseala, este doar in ochii mei, datorita pasinilor ce-mi fac obiectul obisnuintei. Ancestralitatea m-a facut sa fiu asa. Cat am fost mic am petrecut nenumarate craciunuri si vacante pe la tara; nu-mi placea foarte mult, preferam viata de oras, ma simteam un fel de intrus acolo si credeam ca o sa stric ceva prin purtatea mea. Adevarul e ca am invatat, totusi, multe lucruri din mintea incalcita, ascunsa in spatele aparentei simplicitati, a oamenilor de acolo. Nu cred ca i-am inteles niciodata foarte bine pe oamenii aia, ori s-au ascuns asa de bine de mine, ori gandim total altfel. Se comporta simplu, dar ascund tot felul de ganduri - extraordinar de bine. Am auzit ieri cum ca un cunoscut l-a omorat in bataie pe taica-su, pe acolo, printr-un sat vecin celui al bunicilor mei, cu ajutorul mamei. Eu il consideram un tip extraordinar de calm. Ce ziceam de gandire incalcita si obscura? Nu a stiut nimeni, pana cand i-a dat in minte (tocmai cand se pregateau sa-l inmormanteze) unui vecin de pe acolo sa cerceteze mai bine. S-a aflat tot pana la urma si a facut subiectul stirilor de la ora 5 - protv. Simplitatea cu care se petrec pe acolo anumite lucruri m-a uimit in totdeauna.

Cum e cu greselile? Ce se intampla atunci cand gresesti doar in ochii cuiva, daca tie ti se pare perfect normal modul in care ai actat sau reactionat? Tot este rau/gresit oare? Raul apare doar atunci cand actiunea ta este considerata ca atare de constiinta colectiva? Parca asa sustinea si Jung. Ar trebui sa conteze si punctul tau de vedere pana la urma. Daca tie ti se pare drept bun, just, drept si esti chiar bucuros cu ceea ce ai facut, de ce nu este asa? Dar cum iti dai seama de gravitatea faptei tale, daca ti se pare fireasca? la cine te raportezi? La tine/la altii? Daca la ei, atunci care sunt aia? Lumea imediat inconjuratoare, un cerc mai larg, prieteni, cunostinte, mediul de lucru?

Ma duc sa-mi iau tigari.

Taguri:Fara Categorie