Nu mai stiu exact ce vroiam sa spun initial, dar am ramas un pic socat si fara cuvinte citind la alex pe blog, las textul sa vorbeasca de la sine

Mircea a fost cel care “mi-a dat o direcție în viață”. Îmi aduc aminte destul de clar și acum când l-am cunoscut. Era iarnă și ninsese. Dacia lui era blocată într-un nămete. M-a rugat să-l ajut, să-și miște mașina din loc. Am reușit și a ținut să-mi mulțumească cu o țigare. Nu mai țin minte dacă pe vremea aia eram fumător, dar am acceptat. Am stat la palavre timp de 10 minute, după care am plecat spre casă. La interval de 2 zile am dat nas în nas din nou cu el și de atunci ne-am împrietenit. Nu pot spune că m-a învățat numai la lucruri bune, dar nu regret nimic din câte am făcut cu el. Iarna a trecut repede și-ntre timp i-am cunoscut familia, adică mama, sora și viitoarea soție. Era îndrăgostit, era totul pentru el, prietena lui

Seara târziu, am ajuns la el la bloc. Din scara blocului țipa în disperare o femeie, iar eu curios m-am grăbit să aflu ce s-a întâmplat. Mai bine nu mă duceam! Era o vecină, plângea deasupra lui Mircea care era întins pe scara blocului. Palid, fără suflare în el, cu spume la gură. A fost prima dată când am plâns pentru cineva, când mi-a murit cineva drag și când am simțit atâta durere în suflet.
Am plecat repede, nu am știut cum să reacționez, probabil era nevoie de mine acolo, dar…

poti citi tot acolo…

PS: mi-a placut mult si stilul de scris.