Se face cum se face, ca orice om cand simte un iz de importanta devine un mic tiran sau cel putin isi imagineaza ca ar fi. Cred ca si eu sufar un pic de mania asta a puterii. Nu luam un calcul chiar variantele cunoscute de tirani: un Hitler, un Mussolini, un Ceausescu, erau baieti foarte supusi, seriosi, cu planuri marete, de treaba, cum s-ar zice, inainte de a da de putere. Chiar si in relatiile de prietenie si iubire exista un mic tiran in unul dintre actanti. Cand amandoi isi doresc sa fie micii tirani ai relatiei ies scantei.

Ei bine, cu ocazia asta vreau sa-mi cer scuza in fata iubitei mele, pe care o mistocaresc cate un pic, cu dragoste, daca prind ocazia. Imi dadeam seama in dimineata asta, ca toata treaba asta e de fapt un mic exercitiu al puterii. Nu numai mistocareala tine de mania asta a tiraniei (varianta light a porcusorului agresiv), ci si crizele pentru orice rahatis facut de unul din parteneri intra in aceasi oala. Desi, crizele excesive dau in “terorism sentimental”, dupa cum spunea Alain de Botton, care - ca vrem, ca nu vrem - sunt o manifestare a puterii.

Ma uit si la Maria + Eddie, incearca amandoi, din rasputeri sa se controleze unul pe altul, dar Mariei ii iese mai bine, are tirania in stare mult mai pura in sange. :P

Iubirea ne face sa ne simtim importanti, importanta ne face tirani, sa nu mai iubim? :)) Glumesc (am vazut ca mai nou trebuie sa specific, sunt cativa care nu se prind) - cine nu a fost niciodata un mic tiran sau nu si-a imaginat ca e? :)