Monica a inventat un fel de leapsa draguta, despre cum traiam si in ce fel, acum 17 ani, fix de revolutie. He-he, a trecut mult de atunci, dar pentru mine (ca in totdeauna) a fost amuzant.

Preambul: Undeva, inainte de mijlocul lui decembrie aveam serbare la gradinita. (Ocazie cu care m-am ales, la 5 ani, cu ceva insemnari intr-un dosar de anti-comunist mic ce eram). Toate bune si frumoase, am spus poezii, am cantat, l-am primit pe “Mos Gerila” cu bratele deschise si oarecare emotii (i-am luat cadourile cu mare pofta, totusi). Dupa care - program obligatoriu - trebuia sa laudam “regimul”. Invatatoarea ne-a scos pe toti “la rampa” si ne-a intrebat ce credem despre “Ceausescu si marile realizari ale regimului Comunist, multi-lateral dezvoltat. Cum vedem noi falnicul Socialism?” Iar eu, am luat foarte in serios intrebarea si am raspuns in aceasi nota - sincer. Am explicat ca mie nu-mi place deloc comunismul, nu-mi place ca mama trebuie sa se trezeasca a ora 5 ca sa mearga dupa lapte, nici ca tata trebuie sa aibe serviciul (la dracu’n praznic) in Baia Mare si ofurile mele de copil la 5 anisori. “Cuvantarea” mea nu a tinut mai mult de 50 de secunde - a sarit lume sa ma opreasca si sa ma dea jos de pe scena. “Anti-comunist baiatul…” :))

Chiar pe 16, pe la ora pranzului, cand incepusera sa se agite spiritele, eram prin Piata Sinaia (acum se numeste Mocioni sau Furtuna, nu stiu sigur), indreptandu-ma spre Mihai si Oana. Planuisem sa mergem la sky schi pe Semenic de Craciun - mama, tata, eu si ei doi. Astia erau (si inca sunt) copiii lui ‘nea Gigi, fost coleg de facultate cu mama. Pe vremea aia eram eu tare indragostit de Oana, ea era cu vreo 8, daca nu mai multi, ani mai mare decat mine. Trebuia neaparat sa vina si ea cu noi. Am fost foarte mirat de lumea stransa in jurul casei lui Laszo Tokes, stiam vag cine e… auzisem pe la radio despre el. Si mai mirat eram de tipii in geci negre care statea si se uitau la multime fara sa faca nimic, de parca asteptau ceva. Mi-a spus cineva ca sunt securisti, sa nu ma apropii. Asa am facut.

Pe 17 dimineata, imbarcarea. Echipament de sky, haine, bagaje, toate cele necesare pentru Semenic. Plecam cu masina si ramanem siderati ca Bogdanestilor si Circumvalatiunii erau blocate si inchise traficului, cu masini blindate si camioane, ni s-a spus sa ocolim. Ne-am gandit sa o luam pe la Bastion - acolo un soc si mai mare, langa Facultatea de Medicina si Farmacie erau tancuri, nu mai vazusem niciodata tancuri asa de aproape, nicidecum in oras. Am aflat ca toata zona centrala e blocata si nu se poate circula - “au iesit oamenii pe strazi”. Nu stiam daca sa ne bucuram sau sa fim speriati. Am ocolit tot orasul, prin Fabric, pe la Banatim si intr-un final am reusit sa ne indreptam spre Semenic.

Pe drum am fost opriti la vreo 2 filtre. Nu de alta, dar mama avea “numar mic” la masina - asta insemna ca era doar din 3 cifre (cele normale aveau 4 sau mai multe cifre), cum foarte greu reuseai sa prinzi - erau rezervate pentru membrii de partid si alte prostii din astea, dar o cunostinta a bunicii mele rezolvase intr-un fel sa gasim. Eram usor lasati in pace, toti cautau “teroristi”, la noi gaseau o femeie la volan, cu un barbat in dreapta (tata nu avea carnet pe atunci) si trei copii in spate (pe bancheta, nu eram in portbagaj) + echipamente de sky.

Ajungem pe Semenic. Nu stiu cum se face ca nu avea nici dracu’ radio acolo - sau nu prea se prindea nimic, nu retin bine minte - in afara de tata, care avea unul care semana mai mult cu o jucarie rosie, cu o antena imensa si mergea numai pe baterii. Toata lumea a dat navala la noi, ce se aude in oras? E revolutie? Noi vazusem tancuri, dar nu stiam exact ce se intampla. Zilele alea au fost foarte amuzante, fiind singurii posesrori de radio performant, primeam toata atentia. Ziua toti se chinuiau sa ma invete pe mine sa schiez, iar seara toata lumea (poate nu toti, dar jumatate de hotel sigur) se aduna la noi in camera sa auda la radio “daca e revolutie” si ce se intampla. A, am uitat sa zic, seara se oprea curentul, asa ca puteau sa fie cat de multe radiouri - ca daca nu aveai ca a lu’ tata, pe baterii, nu aveai cum sa auzi nimic. La lumina de lumanari - oameni in toata firea topaiau in jurul radioului rosu cu antena imensa.

Din 20, cand revolutia s-a extins in toata tara, incepusera toti sa cante tot felul de chestii “Nu va fie frica, Ceausescu pica!” “Azi in Timisoara, maine-n toata tara” “Desteapta-te romane” “Timisoara, Timisoara” si altele. Cred ca nu mai vazusem niciodata pana atunci atata fericire pe chipurile oamenilor. Si eu eram bucuros. Mama nu trebuia sa se mai trezeasca la 5 sa mearga dupa lapte, eu nu mai trebuia sa stau o ora la coada la aprozar dupa morcovi, tata nu trebuia sa se mai duca la Baia Mare sa lucreze.

Fericirea aia a fost nimic in comparatie cu nebunia din 22-23 cand “Ceausescu a fugit”. Toata lumea era extaziata, asa ca eu puteam face mai multa tampenii, imi placea revolutia.

Craciunul l-am petrecut acolo, dar nu mai retin daca de revelion si de ziua mea am ramas acolo sau ne-am dus la mami Sofie (bunica din partea lu’ mama). Oricum - revolutia pentru mine a fost o mare sarbatoare. Am aflat aspectele tragice abia pe 5 sau 6 ianuarie cand am ajuns din nou in Timisoara si am vazut la televizor morti si raniti si lume care plangea. Poate ca totusi nu a fost asa de amuzant cum mi se parea mie atunci :D

PS: provoc si eu la leapsa despre revolutie pe… Irina, Regina Contrariilor si Ina (na, sa mai spuna ca sunt rau

Taguri:Amintiri