In dimineata asta s-a trezit cu mult inaintea mea, undeva in negura diminetii, la o ora obscena, cred ca era sapte. In totdeauna m-a enervat vulgaritatea orelor astea goale de lumina, impudice chiar. Dar ea nu s-a sinchisit de obscenitatea luminii confuze de afara si s-a ridicat din pat rapid. M-am rostogolit prin asternuturile cu miros de somn, simtind golul si locul cald lasat de ea. Parca ii simteam inca in palme forma rotunda si micuta a coapselor. Ca prin vis am intrezarit cum se imbraca rapid. Amiram cum petele de umbra se descompuneau sub lumina venita de la un stalp de iluminat public, comunist, pe sanii ei. Sfarcurile tronau incaperea, zgribulite de frigul diminetii. Cred ca am zambit. Atunci s-a apropiat de mine si cu aratatorul mainii drepte mi-a atins buzele usor: “Stt, baby, dormi, asta nu e ora de trezire pentru tine. Afara ploua.” Avea dreptate. Am cazut iar in visare, cu libertate si cai salbatici alergand inspre neant in minte si multi fluturi de iubire in stomac, eram zapacit si de alcoolul noptii terminate la 5 dimineata.

Ma mira faptul ca ploua in dimineata aceea, eram in mijlocul unui august secetos, o vara torida, dar ploaia semana a sfarsit de octombrie, gri si uracioasa. Locuiam amandoi in mansarda unei case vechi de pe strada Narciselor, langa Parcul Copiilor, cu geam inspre Teatrul de Vara. Superba locuinta, chiria mica, era ca o locuinta de pictor de romantica micuta incapere, dar atunci cand ploua mult si ursuz, ca atunci, picura tavanul prin vreo doua locuri. Ce conta? Noi ne iubeam. Dimineata aia avea ceva special.

Prin vis am auzit subtil cum a inceput o chitara de Rolling Stones. Zambind, am vazut printre genele intredeschise, chior, ca scosese pickup-ul vechi din colt si pusese vinilul ei sa ruleze. Boxele de lemn, niste Tehnoton, de 20 de wati, primite in dar de la tata, le aveam din studentie, au umplut cald atmosfera, cu chitara. Rolling Stonesii para au scos si frigul, si umezeala din camaruta din strada Narciselor, nr.2. Caii liberi alergau pe covorul rosu, mic si distrugator de coate, din mijloc. Wild Horses, varianta Unplugged, albumul din ‘74. As putea recunoaste melodia si mort - e preferata ei, e melodia ei. Sustinea ca a fost scrisa pentru ea, desi nici nu stiu daca era nascuta pe atunci sau nu.

Habar nu am avut niciodata cati are intr-adevar. Era o femeie-copil superba, un model perfect pentru a taia rasuflarea si a intari.. moralul pictorilor si a tuturor cunostintelor masculine. Radea cu nevionovatia si nonsalanta unei vieti romantice, din alt timp. Nimeni nu-i putea stabili varsta, aproximarile variau enorm - de la un infantil 10 ani, pana la treapta maturitatii absolute, 30. Nu i-am cunoscut pe ai ei niciodata ca sa-i intreb in care an au creat minunatia de care sunt indragostit. Macar stiam pe ce data era nascuta, intr-un 27 aprilie inflorit. Ea nu stia cand e ziua mea, ma prevenea cu o saptamana inainte - “Vezi ca stiu ca vine ziua ta, iti zic acum de acum la multi ani, ca sa nu uit. Vrei sa ne imbatam si sa facem dragoste diseara?”

Atunci cand am cunoscut-o, intr-un bar demodat, in urbea Pitestiilor, intr-un fel de cartier-mahala, nici nu stiu ce cautam pe acolo, statea intinsa pe bar, cu capul pe mana stanga, tinand in palma un pahar de tarie urat mirositoare. Pe fundal era melodia ei. Il ruga pe barman in continuu sa-i ruleze vinilul. Arata ca trecuta pe sub rotile unui camion sau unei alte grozavenii din asta. M-a distrat aratarea aia ciudata care asculta Rolling Stones si muzica veche. Am rams uimit de felul ei de a fi si de modul cum imi raspundea la incercarile mele de mistocareala - raspundea in aceasi nota, nu cu vulgaritati, cum fac majoritatea tipeselor ce cred ca pot raspunde mistocarelii. Radeam bine impreuna. Ne-am imprietenit pe loc, am luat-o cu mine la hotel. Am petrecut vreo 2 saptamani numai in ras.

Intr-o dimineata ploioasa a disparut, inainte de a apuca sa o cunosc. De fapt, daca ma gandesc bine, nu stiam nimic despre ea, noi nu faceam altceva decat sa radem impreuna. Nu cred ca ii stiam nici numele pe vreme cand disparuse. Dar s-a intors intr-o zi insolita, dupa ce mi s-a parut ca a trecut o vesnicie si va mai trece inca una pana sa o mai apuc vedea, daca nu chiar niciodata. Eram tot in Pitesti, lucram la un proiect cu arhivele unei biblioteci, care se prelungea in permenenta, imi placea munca mea, locuiam la hotel, aveam tot e imi doream, dar eram singur. Am recunoscut-o instantaneu, plimbandu-ma pe Leonte Filipescu, desi avea ochelari mari de soare, ce-i acopereau jumatate de fata, stralucea in ochii mei mult mai puternic decat soarele.

Era complet schimbata - coafata, cu un breton brunet, taiat deasupra sprancenelor, cu un ruj subtil, senzual, si un parfum rapitor, din flori de violete; purta o fustita maronie, pana la genunchi, stransa, care sa-i puna in evidenta voluptatea coapselor si poponetul apetisant, o camauta cu motive florale si mult alb, stransa la mijloc si foarte decoltata, sanii ii stateau sa izbucneasca sub privirile hipnotizate ale trecatorilor; la subrat purta o posetuta plina de minuni femeiesti, din bumbac, asortata delicios cu fustita, iar in picioare avea sub piciorul gol niste sandale albe, cu un toc ce-i dadeau un avant de vreo 8 centimetrii - era aproape cat mine de inalta asa. M-a sarutat apasat si lung, rosind un pic. Mi-a marturisit ca datorita mie si numai pentru mine arata asa de bine. Exaltam de fericire numai cu gandul la ea, dar privind-o asa, frumoasa si alaturi de mine, eram mai fericit decat era omeneste permis.

Nu inteleageam exact ce se intampla atunci, in anotimul meu cu ea. Eram de o fericire tampa in perioada cu ea. Mai ales dupa ce ne mutasem in Timisoara si dupa ce trecusem de episodul cu despartirea din Vama. Ne impacasem dupa o luna, nu mai puteam unul de dorul celuilalt. Am facut atunci 3 zile si trei nopti dragoste in continuu. Cu ea eram ca un copil teribilist, ce are o jucarie unicat cu care se mandreste peste tot, cu atitudine de Zeu, in fata plebei, dar in spatiul lui ascuns zambeste rusinat de atata fericire. Eram liderul grupului nostru care se marea pe zi ce trece - aveam se aflu mult mai tarziu ca nu era deloc din cauza calitatilor mele in vreun domeniu, ci doar datorita ei. Toti masculii feroce cu care intram in contact isi ridicau palaria in fata mea, posedam “cel mai bun exemplar”, meritam respect. Cu inocenta, mult ras si frumusete cucerea pe oricine. Primisem o multime de avansari la serviciu, aveam un salariu frumusel, ne puteam permite multe, dar alesesem amandoi sa ramanem pe Narciselor, pentru romantismul locului. Locuisem in vreo 2 parti si prin Bucuresti, in Baneasa la bloc, pe Horia Macelariu, si in centru, pe Intrarea Zalomit, langa Cismigiu; si in Timisoara am mai stat pe Leontin Salajan, pe langa Politie, zona buna, scumpa rau, dar fara pic de sentiment. Mansarda noastra micuta era cea mai frumoasa.

Va continua….

Taguri:Povestea