In dimineata asta s-a trezit cu mult inaintea mea, undeva in negura diminetii, la o ora obscena, cred ca era sapte. In totdeauna m-a enervat vulgaritatea orelor astea goale de lumina, impudice cumva. Dar ea nu s-a sinchisit de obscenitatea luminii confuze de afara si s-a ridicat din pat rapid. M-am rostogolit prin asternuturile cu miros de somn, simtind golul si locul cald lasat de ea. Parca ii simteam inca in palme forma rotunda si micuta a coapselor. Ca prin vis am intrezarit cum se imbraca rapid. Amiram cum petele de umbra se descompuneau sub lumina venita de la un stalp de iluminat public, comunist, pe sanii ei. Sfarcurile tronau incaperea, zgribulite de frigul diminetii. Cred ca am zambit. Atunci s-a apropiat de mine si cu aratatorul mainii drepte mi-a atins buzele usor: “Stt, baby, dormi, asta nu e ora de trezire pentru tine. Afara ploua.” Avea dreptate. Am cazut iar in visare, cu libertate si cai salbatici alergand inspre neant in minte si multi fluturi de iubire in stomac, eram zapacit si de alcoolul noptii terminate la 5 dimineata.
Ma mira faptul ca ploua in dimineata aceea, eram in mijlocul unui august secetos, o vara torida, dar ploaia semana a sfarsit de octombrie, gri si uracioasa. Locuiam amandoi in mansarda unei case vechi de pe strada Narciselor, langa Parcul Copiilor, cu geam inspre Teatrul de Vara. Superba locuinta, chiria mica, era ca o locuinta de pictor de romantica micuta incapere, dar atunci cand ploua mult si ursuz, ca atunci, picura tavanul prin vreo doua locuri. Ce conta? Noi ne iubeam. Dimineata aia avea ceva special.
Prin vis am auzit subtil cum a inceput o chitara de Rolling Stones. Zambind, am vazut printre genele intredeschise, chior, ca scosese pickup-ul vechi din colt si pusese vinilul ei sa ruleze. Boxele de lemn, niste Tehnoton, de 20 de wati, primite in dar de la tata, le aveam din studentie, au umplut cald atmosfera, cu chitara. Rolling Stonesii para au scos si frigul, si umezeala din camaruta din strada Narciselor, nr.2. Caii liberi alergau pe covorul rosu, mic si distrugator de coate, din mijloc. Wild Horses, varianta Unplugged, albumul din ’74. As putea recunoaste melodia si mort – e preferata ei, e melodia ei. Sustinea ca a fost scrisa pentru ea, desi nici nu stiu daca era nascuta pe atunci sau nu.
Habar nu am avut niciodata cati are intr-adevar. Era o femeie-copil superba, un model perfect pentru a taia rasuflarea si a intari.. moralul pictorilor si a tuturor cunostintelor masculine. Radea cu nevionovatia si nonsalanta unei vieti romantice, din alt timp. Nimeni nu-i putea stabili varsta, aproximarile variau enorm – de la un infantil 10 ani, pana la treapta maturitatii absolute, 30. Nu i-am cunoscut pe ai ei niciodata ca sa-i intreb in care an au creat minunatia de care sunt indragostit. Macar stiam pe ce data era nascuta, intr-un 27 aprilie inflorit. Ea nu stia cand e ziua mea, ma prevenea cu o saptamana inainte – “Vezi ca stiu ca vine ziua ta, iti zic acum de acum la multi ani, ca sa nu uit. Vrei sa ne imbatam si sa facem dragoste diseara?”
Atunci cand am cunoscut-o, intr-un bar demodat, in urbea Pitestiilor, intr-un fel de cartier-mahala, nici nu stiu ce cautam pe acolo, statea intinsa pe bar, cu capul pe mana stanga, tinand in palma un pahar de tarie urat mirositoare. Pe fundal era melodia ei. Il ruga pe barman in continuu sa-i ruleze vinilul. Arata ca trecuta pe sub rotile unui camion sau unei alte grozavenii din asta. M-a distrat aratarea aia ciudata care asculta Rolling Stones si muzica veche. Am rams uimit de felul ei de a fi si de modul cum imi raspundea la incercarile mele de mistocareala – raspundea in aceasi nota, nu cu vulgaritati, cum fac majoritatea tipeselor ce cred ca pot raspunde mistocarelii. Radeam bine impreuna. Ne-am imprietenit pe loc, am luat-o cu mine la hotel. Am petrecut vreo 2 saptamani numai in ras.
mai mult →
