Actul de a scrie mi se pare romantic, pe undeva, atunci cand nu implica violenta inerenta relatarii unui eveniment real. Imaginatia a fost in totdeauna o resursa mai buna de frumos decat realitatea. Imaginatia da nastere frumosului din interiorul autorului, frumosul prin definitia lui, cu propriile-i reguli – ceea ce nu inseamna ca va fi un frumos in totalitate acceptat. Paternele de gandire si interpretare nu numai ca difera de la socitate la societate, dar difera si de la individ la individ. Ceea ce mie-mi place mie sau ceea ce definesc eu ca frumos, tie ti s-ar putea pare urat, fara noima sau chiar abject. Dar, in acelasi timp, de cele mai multe ori, frumusetea considerata astfel de mine, poate intrece realitatea (in acceptia comuna, nu proprie), tocmai prin nota de spectaculos, neasteptat si personal, tocmai prin regulile absolute create de mine, autorul. Asta sa insemne ca mediul imediat inconjurator este neaparat urat? Antonimul frumosului fiind uratul. Nu, doar ca nu are romantismul (romantismul nu inseamna flori roz, sa ne fie clar) unei constructii apropiate de perfectiune. In imaginarul liric, fie el si violent, lumea e undeva aproape de perfectiunea proprie autorului, nu apar idioteniile neasteptate din realitate, care sa conduca la urat si vulgar sau care sa dea nastere la ele, prin enervare, ca si consecinta a insuccesului. Ce inseamna perfectiune din punctul de vedere al textului asta? Da, textul meu are un fel de univers al lui si un punct de vedere, are un fel de libertate proprie, pentru ca este original si are reguli proprii de existenta. Perfectiunea autoriceasca inseamna totalul control asupra evenimentelor in curs de desfasurare, un fel de absolut, imaginativ.
Vorbesc despre romantism fara macar sa il definesc: lirism, fantezie si libertate in expresie, la asta ma refer – un fel de continuare a ideilor clasice referitoare la romantism, dar cu mijloace mai moderne, cu o libertate fabricata a textului, independent de autor, dupa scriere lui, dar continandu-i universul. Actul scrisului original (imaginat sa zicem) are multe peste “relatare”, desi foloseste aceleasi mijloace, aceleasi cuvinte (componente ale limbii), poate chiar aceleasi expresii sau clisee; pe alocuri, are pretentia de a fi superior, doar in definitiv contine frumusetea autorului, nu?
Poate termenul de relatare nu este cel mai nimerit, dar fiind ales din start o sa continui sa-l folosesc. Diferenta primara este legata de tonul folosit, ton probabil insesizabil unui cititor fara experienta. In relatare (fie ea stire sau destainuire, lunga sau scurta) se incearca substragerea eului autorului, plaseara textului in prim-planul comunicarii, gol, autorul fiind adaugat textului in final, printr-o insertie, ce are ca scop doar sublinierea notorietatii, nota de credibilitate (privind sursa) si (poate) o parere personala.
In cazul stirilor sau “relatarilor” autorul se presupune ca participa cu obiectivitate, ofera pe teva o informatie intr-o forma neglijabila, nu forma ocupand spatiul central. Informatia venind din mediul natural, cum am arata mai sus, fiind vulgara, comuna. Stirile au ca natura impersonalitatea, un vid de frumusete lirica in favoare informatiilor in stare bruta, in favoarea densitatii. Daca frumusetea scriitoriceasca se duce dracului in textul meu, nu tot asa se intampla si cu romantismul actului? Cand textul meu devine “sec”, dupa cum se exprima un critic al blogurilor (ii dadeam partial dreptate, totul depinde de natura voita a scriiturii in definitiv), apropiat textului jurnalistic, nu-i asa ca e privit doar ca un fel de treapta in aflarea adevarului? Expresie poate pompoasa, dar cautarea stirilor seamana intr-un fel cu cautarea adevarului sau clarificarea necunoscutului prin adevar. Ar mai fi de dicutat despre cat de mult se reuseste detasarea totala de text, in cazul stirilor in blog, treaba total nereusita in mare parte de cei fara un trecut ziaristic si negata de definitia blogului, o chestie personala.
Si atunci, cei care scriu de drag, impartasesc idei proprii, nu sunt cumva romantici in actul lor? Mie asa mi se pare. Textul asta e undeva pe granita, avandu-ma pe mine implicat fortat in unele demonstarii, desi nu e o teoretizare. Implulsul a fost unul de origine romantica, totusi.
