“Jurnalism: facultate de balerini” – o replica pe buzele tuturor, dar pe buna dreptate. Treaba sta in aceeasi pozitie si prin alte orase, la alte universitati, nu numai in Timisoara. De unde vine replica asta? De la valsul printre materii, ore libere, practica optionala, ore libere, proiecte incepute si abandonate, alte ore libere si examene cu multi de 10.
In primul rand, toata materia poate fi facuta intr-un singur an, cu putina vointa. Nu degeaba Manual de Jurnalism (vol 1 si 2, ala coordonat de Mihai Coman), Jurnalistul universal (J. C. Bertrand) si mai vreo 2 carti sunt ca bibliografie pentru jumatate din materiile de studiu, peste tot. Cartile astea nu iti iau mai mult de o saptamana pentru lectura aprofundata (da, cartile astea contin esenta actului jurnalistic, desi mai sunt cateva interesante in colectia polirom). Asta face din jurnalistica “facultate de balerini”? Nu, nu e tot, more to come. Un seminar luni, alte doua marti, miercuri si joi liber, doua cursuri si un seminar vineri sunt tot ce trebuie sa te intereseze, dar nu e mare bai daca lipsesti jumatate de semestru – vorbesc despre cele (relativ) obligatorii, skipez din orar materiile pe care nu le frecventeaza nimeni.
Stresul adunat la jurnalistica intr-o saptamana intreaga poate fi sters cu o ora de somn, nu mai mult. Ce mai, e raiul pe pamant, nimeni nu te intreaba de sanatate sau orice altceva (unii ar spune ca “lor nu le pasa”… diferenta de nuanta). Proiectele au in principiu deadline-uri extinse pana peste poate. Daca ai ceva de facut pana la mijlocul lui decembrie, nu trebuie sa te ingrijorezi, sfarsitul lui ianuarie este la fel de bun. Daca nici atunci nu ai reusit sa termini, invoci motive care incep cu “lucrez intr-o televiziune/radio/redactie”… si te-ai scos, aduci doar un referat pentru un 9 bine-meritat.
De asemenea, la examene nu se copiaza. Foarte corect, trebuie sa fi batut in cap sa copiezi la examene asa de lejere. Bine, in cazul in care ai de facut o stire, un scenariu, un feature sau alte prostii… nu vad ce ai putea copia si de ce. Daca ai de dat cumva si definitii (care pot fi enuntate in o mie de feluri), profesorul se va scuza, invariabil, pentru 2 minute, sa dea un telefon si sa iti lase timp sa te relaxezi, nimeni nu vrea jurnalisti stersati, trebuie sa existe libertate, dom’ne!
In principiu, singurele treburi care se fac (pe alocuri, nu peste tot) in mod interesant sunt exercitiile de scris: stiri de toate natiile, articole, reportaje, portrete, interviuri – cica se dedica cam un semestru pentru fiecare “specie jurnalistica”, adevarat, dar lucrezi practic vreo 2 saptamani, nu mai mult. Abia acolo esti izbit cu capul de pereti (la figurat) daca narezi prea literar – asta trebuie scos cu orice pret din jurnalisti in primul an, am observat. Brandl ne promitea ca ne arunca pe geam (de la etajul 6) daca mai suntem poeti si ne mai exprimam asa de artistic. Asta a fost cea mai interesanta treaba invatata – “voi nu trebuie sa fiti artisti, voi trebuie sa scrieti ca sa inteleaga tot prostul ce s-a intamplat undeva” (raspunzand la toate “intrebarile sfinte”, normal).
Sa nu uit, norocul de a face ceva il ai atunci cand dai peste un seminarist tanar, cu multa verva si constiincios, care iti da teme in prostie si risca sa te enerveze la culme, asa incat sa nu-l bagi in seama, dar in principiu i se cam stinge entuziasmul dupa vreo 4-5 ani de activitate, e bine sa-l prinzi “proaspat”.
In rest? Balet. Faci tu ceva daca ai chef, toti profesorii sunt din breasla si au problemele lor – materiale de scris, sedinte pe care trebuie sa le onoreze cu prezenta, conferinte de presa, simpozioane, lansari de carte, interviuri, telefoane de dat, pranzuri de servit. Nu dau sfaturi cu privire la ce ar trebui sa fie, prezint (cam) cum e situatia. Fetelor, dans!
19 reacţii · Comenteaza · Urmăreste comentariile prin RSS