Am trecut cu Carmen prind mai multe despartiri decat imi puteam imagina vreodata ca se pot intampla vreunui cuplu. Unele erau doar mici suparari, iar altele patimase porniri ale nervilor. Au durat mult si putin, au fost dureroase sau amuzante. Au fost multe. Prima despartire a fost in Pitesti, inainte de a ne cunoaste de fapt. Convietuiam la hotel, trei stele, o camera dubla, platita darnic de biblioteca. Traiam un vis ca doi amici grozavi. Dupa 2 saptamani dispare subit. Blestemata dimineata ploioasa….

Ma trezesc in ceata, cu ceata in creieri si simtiri, fara zambetul ei. Unde e? Injur in gand, sunt mahmur si ma dor toate oasele. Nu o gasesc niciunde. Nu gasesc nici o particica de ea, nici macar un ciorap uitat neglijent in baie. Injur aproape urland toate combinatiile de conjuncturi care imi trec prin cap. Nici macar nu-mi dau seama cum am plecat. Blestem de-a dreptul necuviincios si rau neamuri intregi de personal hotelier, traficanti de alcool si propria-mi persoana. Imi e ciuda, groaznic de ciuda. Aproape imi vine sa plang, imi simt nervii incordati pana la durere. Nu inteleg ce se intampla, ce s-a intamplat si mai ales de ce. Imi var imbufnat mainile in buzunar, as vrea sa iasa speranta de acolo…

Cu o seara inainte ma imbatasem ca un porc si jumatate la receptia hotelului alaturi de receptioner, cu o sticla primita pe sub mana de la un client fidel, fara nici un motiv, fara un plan duminical de “dupa”. Ne-am apucat sa bem intr-o seara de sambata, “just because, de dragul artei” cum imi spunea un prieten. Vorbind despre femei, politica si banalitati ne-a ajuns ora 4 dimineata trosniti bine. M-am refugiat in camera, unde ea ma astepta cuminte ca o scolarita pe marginea patului. Desi m-am intrebat in totdeauna la ce naiba se gandea vazandu-ma, nu am inteles niciodata reactia ei. La vederea mea s-a ridicat, s-a apropiat de mine “Baby…” si mi-a cuprins capul intre palme. Mirat, zambind ametit de aburi alcoolici am raspuns un previzibil “da”. M-a sarutat brusc, apasat si scurt. Cred ca am cazut pe spate in fotoliu de puterea sarutului ei, tot acolo cred ca am si adormit, la fel de mirat si amuzat. Nu cred ca o iubeam in momentul ala, nu a fost ceva ca in filme, dragoste la prima vedere. Era un amuzament provocator si ametitor, un fel de care pe care, o nebunie in doi. Ne provocam usor erotic unul pe altul, dar ne feream in a ne arata dezgoliti unul in fata celuilalt sau a incerca ceva… (desi nici unul nu era pudic). Era o joaca, de fapt. Asta era totul intre noi. Nu ne cunosteam si ne placea asa.

S-a intors in dimineata aceea superba de aprilie, cand singura amintire erau doar mucurile ei reci de tigara parasite in scrumiera, nu le aruncasem nici atunci. Pastrasem scrumiera ca un fel de suvenir, un fel de relicva a trecerii ei. Imi imaginam cateodata cum are buzele reci si senzuale , usor rujate, lipite de tigara despartirii, stinsa la jumatate. Priveam ganditor si cumva trist, imi lipsea o buna bucata din viata, de parca imi fusese smulsa cu forta. De fiecare data cand ea imi trecea prin cap, imi venea sa ii gust parfumul pe mucurile stinse brutal de sticla scrumierei, capatasem un fel de gest fetisist de a fuma in stilul ei, imi imaginam cum fuma ea tigarile.

M-a imbratisat si m-a sarutat nebuneste cand s-a intors, superba cum era. Eram buimacit de tot. Ma bucuram ca reaparuse elementul vesel in jurul meu. Nu am facut decat sa ne plimbam si sa radem de prostii intreaga dupa-masa. Ne-am si ratacit in micutul oras, cu verva noastra a povestirii. Un taxmietrist ne-a intors la hotel tarziu, in noapte. Carmen avea camera un etaj mai sus decat mine, in acelasi hotel. Eram sigur ca se intorsese pentru mine. Am convenit cumva din priviri sa facem un dus scurt dupa care sa ne revedem. Cred ca era ceva magic, in intelegeam si ne citeam gandurile chiar fara sa ne vorbim, era destul doar sa radem sau sa zambim.
mai mult →

(9 comentarii)