Carmen e prin Bucuresti, a fugit in dimineata aceea cu ploaie perfida. Scriu ca sa imi dau seama ce vreau sa fac, a trecut ceva vreme de cand imi ignor gandurile. Incerc sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat.

M-a lasat singur, cu Led Zeppelin pe vinil, sa-mi alunge singuratatea probabil. Scrisoarea de pe masa si cea mototolita din cos erau singurele urme ale trecerii ei prin viata mea. Isi luase tot, haine, pantofi, periuta de dinti, carti, fotografii, chiar si lumanari, de parca ar fi vrut sa se rupa cu totul de mine. S-a intamplat totul brusc, la fel de brusc ca si momentul in care ne-am indragostit. Cred ca ambele intamplari vor ramane pentru totdeauna de neinteles pentru mine. Am fost buimac-zapacit pentru ceva timp imediat dupa fiecare. De fapt, zapacit am fost in tot timpul relatiei cu ea, nici nu imi dau seama cum pot sa-mi amintesc atatea. Cand simti ca ai fericirea in maini traiesti asa de repede incat nu tii minte nimic, nici macar nu-ti dai seama cum trece timpul. Cel putin, asa am fost eu, alaturi de ea si in pauzele cu certuri, in toti acesti 3 ani.

Dupa ce a plecat, a doua zi m-am imbatat, de unul singur, in bucatarie, cu geamul inchis si mult fum, fara nici un fel de muzica, fara nici un fel de zgomot in jurul meu, cu un fel de tacere surda, dar mieroasa, in jur. Aveam pofta sa scriu, mi-am luat caietul cu coli albe in fata si am umplut 6 foi cu scris mare si labartat. Am baut o sticla intreaga de gin sec pana pe dimineta, analizand tot ce se intampla in jurul meu. Cred ca am si sunat-o, dar sigur nu mi-a raspuns. Nu am recitit niciodata ce am scris in noaptea aia, cred ca m-ar durea prea tare adevarurile descoperite sub aburii de alcool. In jur de 7 dimineata, dupa ce am terminat de insirat idei pe hartie, m-am ridicat scurt, am luat o haina pe spate si am plecat sa-mi linistesc mintea in dimineata. August, dar frig. Avansam in slow-motion printre oameni, ciocnindu-mi umerii de trecatori. M-am asezat undeva pe o banca unde am rams ore intregi, am fumat la nesfarsit, tigara dupa tigara, fara sa gandesc, fara sa fac nimic. Amintirile mi se pierd din punctul ala, restul zilei si perioada imediat urmatoare e un fel de ceata acum.

Au trecut vreo 3 luni de cand a plecat, e noiembrie. Am mai vorbit o data la telefon, am convenit sa nu ne mai cautam, i-am respectat dorinta fara sa o inteleg. Mi-a fost prea ciuda pe ea ca sa ma mai gandesc si de ce, cred ca imi doream acelasi lucru. Deja mi-e dor de ea, acum ma intreb ce dracului mai caut in Timisoara. E timpul sa ma mut iar. Cred ca undeva aproape de ea, macar sa-i fac in ciuda, daca nu pot repara nimic din ce e stricat. Nici macar nu e vina mea, ea m-a parasit, stupid. Da, ma mut. Am trait prin o multime de locuri in decursul timpului, culmea, peste tot m-am simtit ca acasa, chiar si la hotel sau in apartamentele inchiriate…

Am cumparat intre timp cu totul casa in a carei mansarde stateam, dar i-am pastrat ca si chiriasi pe ucrainienii timizi. Nici nu le cer bani, ii mai pun din cand in cand sa mai faca cate ceva prin casa, atat. Cred ca ma respecta prea mult ca sa ma intrebe ce s-a intamplat cu domnisoara Carmen. Oricum au vazut ca ma infurii de fiecare data cand imi amintesc de ea.

Stau acum si-mi amintesc cum s-a terminat prima seara cand s-a intors in Pitesti. Am facut dragoste o noapte intreaga, inspirati de ce scrisesem. Am facut dragoste in locul nostru, nu al personajelor, dar traiam cumva prin ele. Ciudata traiere, cred. Totul s-a intamplat asa de rapid… m-a furat rapiditatea evenimentelor, nu stiu acum cum sa povestesc mai bine. De la stadiul de necunoscuti am trecut la cel de prieteni intr-o seara, subit. Doua saptamani am fost de ne despartit, de parca ne cunosteam de o viata. Ne citeam gandurile reciproc. Acum nu mai stiu daca suntem chiar asa de “facuti unul pentru celalalt” cum consideram pe atunci. Stateam de povesti la infinit pe orice fel de subiect, nu ne mai saturam. Eram identici, dar total diferiti si altfel, ne si completam in aceasi masura - e greu de explicat trairea si sentimentul respectiv. De la prieteni la iubiti am trecut si mai repede, scriind o poveste in doi. Ma gandesc uneori daca totusi totul nu a fost decat un produs al imaginatiei mele. Zambesc retraind seara aceea ramasa pe hartie din amintire.

Furtunos. Iesire din bar imbratisata, un val de fum si parfum dupa noi. Masini. Zori de zi in oras, anii ‘70. Fluierat dupa taxiuri new yorkeze, saruturi patimase, destinatia - departe. Maini fierbinti, curioase, pe sub haine, alte saruturi, mai lungi de cat e omeneste posibil, o noapte nebuna terminata pe plaja. Incantare si zambet. O rochie rosie sfasiata e tot ce a ramas undeva in dimineata rece. Punctul final pe hartie. Un sarut prelung.

Asa ne-am indragostit, pur si simplu, traind o poveste imaginara, hartia ne-a fost singurul martor. Nu a fost o dragoste clasica, nici un fel de reteta de indragostire brusca, la prima vedere, nimic asemanator lumii moderne. Nu tu iubire ca in romanele clasice, nu tu romantism absurd, ci pur si simplu - dragoste la modul pur. Practic, am retrait si imaginat prin intermediul hartiei noaptea in care ne-am gasit unul pe altul, cautand nimicul intr-un bar din Pitesti. Nu am avut atunci curajul de a ne indragosti, radeam cumva de dragoste si o vedeam ca pe un lucru absurd. A fost necesara inventarea unei povesti pentru a ne recunoaste sentimentele. Chiar radeam usor de ea “O sa te indragostesti de mine, ai grija…” iar ea imi raspundea “Da, iar atunci cand te vei indragosti si tu de mine, in momentul absolut, te voi parasi”. Urasc gandul cu care am inceput. Nu vreau sa ma mai gandesc.

Mi-am terminat bagajele, o sacosa mica, cateva haine si un caiet de notite. Niciodata nu mi-a placut sa car prea multe chestii dupa mine. Am de gand sa ma mut definitiv, nu-mi pasa prea mult ce las in urma. Nu le spun nici ucrainienilor pentru cat timp plec si unde, nu le spun sa aibe grija de casa, nu le spun nimic, le las doar ultimele facturi, langa telefon, in holul mare. Urmez parfumul dragostei la modul nebunesc, nu-mi pasa ca ma voi confrunta neplacut cu ce voi gasi departe. Nu o las sa ma paraseasca.

Baby, vin….

Taguri:Povestea