Episod intermediar din poveste

Am primit intr-o dimineata un telefon anonim: “Carmen se casatoreste maine…”

Dupa ce a plecat Carmen am intrat intr-o perioada proasta a vietii. Cea mai proasta perioada a vietii mele. Cineva imi furase visele si, cumva, sperantele, mai multi “ei” se aliasera impotriva mea. Visele trebuia sa imi ramana, dar mi le simteam sustrase din minte sau suflet. Stie cineva unde se aduna visele si gandurile? Eu uneori simt ca in creier, in minte; atunci cand trec prin prisma rationalului totul, analizez cu cruzime matematica evenimentele, strapung “vraja nepatrunsului ascuns”, cum acuza Blaga, pana la ultima picatura atomica a lucrurilor, iar alteori ma departez atat de mult de sfera asta a oamenilor “cu picioarele pe pamant” incat cred sincer ca totul se aduna in suflet, ca omul e numai suflet. Ma simt rau. Nu vreau sa mai gandesc. Moralul imi e praf, la fel de pulbere ca si speranta de mai bine, proverbiala-mi intr-o perioada. E doua noaptea, cred, nu mai stiu exact.

Mi-am stricat ceasul de mana, altul nu am. Acum nu am habar nici ce ora din zi sau noapte e si nici macar care zi a saptamanii. Cred ca in nepasarea care m-a cuprins am calcat intr-o dimineata pe el. Traiesc de ceva vreme in nepasarea asta, totala, ma intreb ce naiba fac toata ziua. Imi ocup timpul cu a nu-mi pasa? Mi-am dat demisia, nu mai aveam pofta de oameni, de chipuri, de fizionomii ce ar putea sa-mi para cunoscute. Dar am o carte publicata care-mi aduce inca bani, plus chiria unui apartament mic primit de la parinti. Nu am locuit niciodata acolo. Preferasem sa stau in chirie student fiind, desi plateam mai mult decat primeam pe apartamentul inchiriat. Daca stau bine sa ma gandesc cred ca citesc mult, asta fac toata ziua. Ma scufund in romane, ziare, carti si publicatii de toate felurile. Dar nu retin nimic din ce citesc.

Scriu despre ea doar beat, am devenit alcoolic din cauza ei. Sau poate nu, poate din caza mea. Poate sunt masochist? Totdeauna cand beau ma gandesc la ea. Nu vreau sa ma gandesc la Carmen, dar beau si atunci o fac. Nu mai stiu. Ma contrazic si urasc cand fac asta. Imi vine cumva sa plang, din toata fiinta mea, aud undeva in spatele timpanelor un Guns’n Roses cu Don’t Cry, varianta alternativa de versuri, am facut odata dragoste pe melodia asta pusa pe repeat. ” If we could see tomorrow What of your plans. No one can live in sorrow… Ask all your friends” Imi promisese atunci ca nu o sa ne despartim niciodata. Sa o mai cred acum? Ca o culme a ironiei, am deschis radio-ul, noaptea ruleaza muzica veche. S-au gasit sa puna Still Loving You.

Cred ca o sa inebunesc daca ma mai gandesc la ea. Nu am nici o solutie, nici o idee despre cum sa ne continuam relatia rupta, dizolvata intr-o secunda, ca un strop de miere intr-un pahar cu lapte fierbinte. Nu inteleg ce s-a intamplat, de ce sa fie vina mea? De ce sa fie a ei? Unde a aparut ruptura? De ce sa nu o putem lua de la inceput? Cine mi-a furat tot ce am avut? As vrea sa ma uit pe geam, dar nu gasesc nimic demn de privit. Stelele care ma priveau in noptile mele melancolice nu stiu sa ma mai gaseasca. Ca o conjunctura stupida, o fabrica a explodat pe undeva prin Bulgaria si cerul nu mai poate fi vazut de mai bine de 3 saptamani, nici un pic, noaptea. Ei nu stiu oare ca noaptea e anotimpul meu? Toti acei ei s-au aliat impotriva mea si imi fac in ciuda….

Numarul hotilor care imi doreau sufletul si visele s-a inmultit imediat dupa… Am primit intr-o dimineata un telefon anonim: “Carmen se casatoreste maine…” Cum? Era adevarat ce imi lasase in biletul scris pe picior de plecare? Acel bilet de langa cana de cafea fara zahar, neinceputa, de pe masa? Am urlat de ciuda si nervi. Aveam in maini o camasa proaspat calcata cand am raspuns la telefon. Am sfasiat-o cu dintii. Brusc, imi revenise in minte acel “Babe, I’m gonna leave you”, vinilul pe care il lasease sa ruleze cand a plecat. In timp ce auzeam ultima silaba din maine mi-a venit sa ma urc in primul tren, primul avion, primul autocar, primul taxiu, prima forma de deplasare cu destinatia ea… Dar nu. Am inghetat pentru o secunda, sudori reci mi-au invadat corpul. Nu am facut nimic. Am dus la gura cupa deznadejdii si am baut cu nesat pana la ultima picatura. Nu am intrebat nimic persoana de la capatul firului.

Am inchis brusc telefonul si am inceput sa rad isteric. Aplaudam frenetic momentul. M-am trantit pe pat si am dus difuzoarele la puterea maxima, melodii aleatoare, cantam din toti ranunchii versuri nestiute pana atunci. Toata ziua am debordat de energie, am iesit in lume, am ras cu toti prietenii, am glumit cu cunoscutii, mi-am vizitat chiar si fostii colegi de serviciu. Fiecaruia i-am oferit cate o sticla de sampanie, ma priveau mirati. Unul m-a intrebat daca ma casatoresc. Am iesit razand si in continuare am zambit tuturor doamnelor in varsta si batranilor de pe strada.

Traiam in alta lume, ca un alt eu, ca si cum urma sa se inatmple cea mai fericita revolutie de pe pamant. Ca si cum lumea abia se nascuse. Inebunisem si ma bucuram de nebunia mea virginala. Visam infinitul. Seara insa am obosit. Toata energia a disparut. La umbra unui (pahar de) Stejar - bere - am cazut. Am inceput sa cad si nu ma mai opream, prapastia mea nu avea fund. Mi-am dat seama ca nu mai am vise, nu mai am nimic. Am cazut pur si simplu.

Mai tarziu am sunat-o pentru prima si singura oara de cand plecase. Am glumit in stilul care ne placuse atat de mult. Am ras impreuna de parca atunci ne cunoscusem, de parca nu ne stiam istoria, trecutul, sfarsitul… O jumatate de ora, plina. Am inchis fara sa ne pomenim de evenimentul zilei urmatoare. Am mai baut, am mai ascultat muzica si o melodie mi-a dat ideea sinuciderii… Hang…

Taguri:Povestea