“Eu sunt. Nu ma intreba nimic. Vin sa te vad, asteapta-ma in gara, luni”

A spus in totdeauna ca ma iubeste, ca ma crede, ca are incredere in mine si in orice as face eu, dar mintea din frica. Era geloasa pana peste poate, o unda de paranoia ii adia mintea orice s-ar fi intamplat - era geniala in rolurile-i de eroina ranita, dezastuoasa in cele de persoana iubita. De fapt, cred ca nu stia rolul care-i convenea de minune….

Eu credeam in ea, inca. Speram ca intr-un mod stupid totul va fi bine. Acea fantasma a fericirii supreme, buna de pus in practica de amorezii fara calcaie pe pamant, de parasutistii cu sigurantele lasate la sol, de frumosii nebuni pe are ii interpretau Florin PIersic si Anna Széles, de romanticii de pe malul Sennei. Eram in etapa de plutire in tragedie, in care te gandesti la toate lucrurile bune pe care le ai avut si s-au pierdut, in etapa in care te gandesti ca evenimentele-ti scapa pe sub mana si nu are nici un sens, in etapa in care constientizezi ca tot ce a fost mai bun a disparut. E o etapa a vietii in care nu ai solutii, nu poti gandi clar, fie ce-ar fi, delirezi, privesti geamul gol al unui vagon de tramvai si incepi sa-i vorbesti, ii strigi numele in mijlocul unei strazi pustii, asteptand ca ea sa apara ca un dar divin, sa te lasi in voia sortii, plutind, vazand ca nimeni nu-ti raspunde. Asta e momentul in care cei mai multi o iau razna. Nu stiu de ce am rezistat tentatiei.

Desi ea lucuia deja altundeva, in alt oras, poate in Capitala prea plina de foste iubiri, de amintiri comune sau nu, poate acolo unde un bulevard Magheru e prea luminat de atatea oportunitati incat te pierzi, acolo unde oamenii se calca pe picioare pentru a sta pe loc… eu inca speram. In acea stare de nebunie temporara in care eram, in care indepartam mijloacele de comunicare, ascunzandu-ma, telefonul a zbarnait, puternic, stramutand cosul de ziare in care era aruncat de la logodna noastra nevazuta de biserica. Hotrarasem atunci, demult, sa ne aruncam telefoanul in cosul de gunoi, intre ziare vechi si harti. Sa il folosim doar pentru a primi apeluri extrem de importante - apelurile la care ajungeam sa raspundem. Ce mai conta ca exista si restul? Importanti eram noi. Vroiam sa ne pastram invizibili si puri pana in clipa in care va fi nevoie de noi, pana in clipa in care lumea nu va mai avea sens fara noi. Nu am raspuns la telefon. A sunat a doua oara. Puternic. De mai multe ori… De trei. De patru. Insista… Cotrobai dupa telefonul prea fix pentru a fi pierdut, il gasesc. Ridic receptorul fara sa rasuflu, fiind gata sa inchid la o voce vulgara si necunoscuta: “Eu sunt. Nu ma intreba nimic. Vin sa te vad, asteapta-ma in gara, luni”.

Am juisat de fericire. Am telefonat la serviciu ca nu ma duc o saptamana si nu vreau intrebari. Puteau sa ma concedieze, puteau sa faca orice cu mine. Nu-mi pasa. Lucram atunci pe o multime de posturi intr-o agentie publicitara, era la moda, salariul era oricum de nimic, dar nu conta pentru mine - era un mod de a-mi ocupa existenta. In doua zile am valsat cu matura de bucatarie cat nu ii e scris vreunei maturi sa valseze vreodata, am rulat discuri vechi cat pentru doua zeci de discoteci, am dormit pe masa, extenuat de atata fericire. Duminica m-a desteptat alt telefon. Am raspuns circumspect si serios, nu cumva ea s-a razgandit?. Cateva rude vroiau sa vada miracolul Timisoara.. s-au auto-invitat la mine si am ramas fara posibilitati. O zi intreaga a durat excursia… Eram departe…

E duminica, e seara, ii conduc spre gara. Mai sunt 3 ore pana la plecare, se razgandesc. Nu mai pleaca, le place orasul, mai raman o zi. Ii urasc din tot sufletul. Ii conduc far vlaga inapoi la locuinta… O Carmen, o singura camera mare, o familie prea mare de gazduit.Ii urasc si mai tare.

Hoteluri, pensiuni, moteluri de vizitat. Telefoane agitate si discutii contradictorii. Suna si telefonul ei. Ajunge seara, vrea sa petreaca mai mult de 24 de ore cu mine. Care seara? Asta seara! Ma ingrop in disperare. Gasesc ceva gol. Trec 10 minute pentru o bere linistitoare. S-a ocupat. Ma prabusesc. Alt telefon, ea. Tresalt. Ajunge intr-o ora si jumatate, ii e frica, a mai venit cu cineva. Alta prietena - o alta camera?!? Transpir in stresul unei intalniri ratate. O domnisoara la 30 de ani ma scoate din stres.. are o casa cu doua camere de inchiriat. O vreau cu disperare. Ii promit bani in plus la salutul de primire, din inchietura. Aranjeaza tot pana venim. Fotoliul rosu ma inghite in prabusirea-mi. Suna telefonul. Carmen ajunge. Alerg, taxiul face 20 de minute. Ajung in 12. Ea e deja colo. Acolo unde? O zaresc… Am intarziat, dar e inca in tren. Vagonul restaurant se incurca in oameni. Imi zambeste neputincioasa si sincera prin fereastra, o iubesc. Doi tineri cu bagajele lor isi iau la revedere in graba vazandu-ma.Coboara impiedicandu-se. E pe peron.

Abia mai am forta sa o iau in brate de emotii si stres. Zambesc ciudat si o sarut. Pare dezorientata. Suntem straini. Prietena ei mica rade. O urasc la prima vedere. Nu-mi dau seama ce se intampla. Sunt ametit, pamantul parca imi fuge de sub picioare, ei la fel. Se lasa in bratele mele razand. Vrea un medicament de cap. A baut pe tren cu necunoscuti, drumul a fost mai scurt. Nu am alti bani decat cei promisi administatorei. Imi da ea, traversez in fuga printre masini. Au inchis nenorocitii la farmacie duminica.

va continua…

Taguri:Povestea