Stii cum e atunci cand nu-ti mai ramane nici o speranta? Atunci cand nu-ti mai ramane nimic, nicio urma de iubire, nicio umbra de EA, nicio umbra macar de EL, atunci cand cauti cu disperare un semn in care sa crezi si nu reusesti sa-l gasesti? Ala e momentul in care decazi moral, in care vrei ca totul sa se termine, sa o iei de la inceput, vrei un reset de sistem, vrei sa iti apara “Game Over. Insert coin”… Violentezi buzunarele desarte in urma unei fise metalice de joc, pe care stii ca nu o ai, in cautarea unei ultime maini care sa fie castigatoare si sa-ti dea speranta. O ultima mana de pe urma careia sa castigi totul… O forma mereu circulara si rece…

E o forma de sinucidere ajutata. O spanzurare facuta cu mainile altora, cu ajutorul unor persoane fara resentimente, cu ajutorul unor maini mai reci, mai sigure. Ajunsesem la un moment dat sa-mi doresc moartea timpurie. Senecturea era un termen folosit doar la persoana a treia…

In viata e ca in jocurile de poker pe mize mari - ori castigi, ori pierzi si te duci la mese mici, din ce in ce mai mici. Norocul apare rar si stupid. Norocul apare pe nepregatite. Dar in momentul cand esti la o masa mare si pierzi, in momentul in care pierzi si ramai fara nimic, in momentul in care ti-ai dat totul…ceasul de aur de la bunicul mult iubit, telefonul, casa, masina, nevasta… in momentul in care ti-ai dat totul in speranta unei ultime maini care sa se dovedeasca castigatoare, in care sa poti crede, dar pierzi… In momentul ala te simti nevoit sa apelezi la solutia suprema - divinitatea. E singura solutie care ti-a ramas, desi nu crezi in ea; implori zei, dumnezei, sfinti si apostoli… iar ei par sa nu-ti ofere nimic pe de-a moaca. Nici unul nu apare din senin sa-ti puna pe masa fisa castigatoare mult asteptata… Ce faci in momentul ala? Ce faci cand stii ca esti la sfarsirt de drum, la capatul tuturor resurselor care-ti sunt sub putere, resurselor pe care le poti controla… Te sincucizi? Da, nu ti-a mai ramas nimic, esti intr-un vid interior si exterior. Ai ales de la bun inceput tot varianta pierzatoare, de ce sa nu o faci si acum? Cei mai multi aleg varianta asta….

Dar NU, nu e de ajuns, nu ai pariat totul. Iti amintesti. Nu ti-ai pariat viata, nu ti-ai pariat viitorul. Nu ai oferit sortilor dreptul de a trai si (probabil) prospera. Ideea prinde contur in mintea ta; nu a mai ramas nimic de pierdut, ceilalti se distreaza… In momentul deciziei tremuri, te cuprind fiori, mai inghtati pe sirea spinarii ca niciodata, mai reci si duri decat i-ai simtit vreodata - frica ii amplifica. Nu stii daca te temi mai tare de moarte sau de castig. Orice ar iesi, trebuie sa fie bine pentru tine in acel moment - totul sau nimic, suna mai bine decat suicidul; e solutia suprema, dar iti e frica, iti e frica de moment, iti e frica de miza, nu de moarte sau castig. Tragi aer puternic in piept. Prin minune iti amintesti printre mirosuri de respiratii, disele, bezin, cauciuc si beton… mirosul EI. Iti amintesti ca mai ai pentru ce sa lupti, mai ai pentru ce spera. Iti amintesti mirosul ei si licitezi cu singuranta, mana dupa mana… si castigi.

Momentul de gratie al pariului cu viata, cu pariorii din jur, e momentul opririi. Daca ai reusit sa castigi o lupta cu suicidul nu inseamna ca ai castigat, nu asta e obiectivul, nu ai jucat totul pentru a trai, ci ai jucat totul pentru o EA. Oricat ai fi castigat in jocurile ce te-au scapat de o moarte prematura, nu trebuie sa-ti uiti scopul. Pentru cine ti-ai parit chiar si viata? Al cui parfum te-a inspirat…. al EI.

Dupa doua luni sau mai bine in deriva, la un pas metaforic de moarte, mi-am regasit scopul, mi-am regasit tinta. Intitial tulbure… visele treceau prin sfera realului si apoi se intorceau acolo unde le era locul, in minte, la fel de confuze ca mai inainte; se conturau totusi in texte. Texte - le vedeam ca viitor. Desi imi jurasem in sinea mea ca nu o sa-i mai stiu numele, numarul de telefon si adresa, nu puteam sa o uit. Era in mintea mea la fiecare apasare de penel pe hartie, de parca se crease o legatura tainica intre ea, iubirea ei si foaia alba din fata-mi. Eram singur si confuz intr-un oras in care datorita slujbelor avute cunosteam o multime de lume, mai putin ceva ce sa ma duca la Carmen…

Scriam in prostie. Nu ma puteam opri din scris. Ma refugiam in texte dure. Scriam la fiecare 2 zile cate un editorial ornamentat politic intr-o editie locala foarte citita. In pauzele editorial-jurnalistice, jucam rol de editior senior (desi varsta inca nu mi-o permitea) pentru o editura de succes. Devenisem expert in refuzarea textelor siropoase, de dragoste utopica, pentru editura. Analizam texte legate de iubire si peste tot gaseam sinonimii, gaseam casatorii fantasmagorice intre un el si ea, gaseam exprimari si idei stupide. Refuzam manuscrise doar pentru ca-mi amineau de drama traita, nimic nu-mi era pe plac. Singurele texte care “treceau” erau cele cu subiecte departe de orice imi putea aminti mie de viata reala. Ma refugiasem in text.

Sfarsitul verii a adus cu sine si finalul cacofoniilor literare; implicit o scadere (tragica) a programului de lucru. Odata ce m-am gasit fara jumatate din obiectul de activitate am inceput sa gandesc (fara sa vreau) asupra proipriei persoane. Mi-am amintit ca ma iubeste, ca o iubesc, ca ochii nevazuti… se iarta. De fapt, la sfarsitul verii am luat decizia (considerata total aberanta de catre toti cunoscutii) de a ma muta… Nu mai puteam.

“Timpul nu mai avea rabdare”

Taguri:Povestea