By Marcus

Cu ceva timp in urma, un amic m-a rugat sa-i fac un serviciu si sa duc o nava a unui prieten de-al sau arab, “mare” propietar de fabrica de cherestea (se putea altceva?) in Romania post-revolutionara, din portul Agigea pina la Stambul, unde urma sa fiu inlocuit de un comandant arab.

In lipsa de altceva si avind in vedere durata voiajului, ma maninca undeva (ca pe Zambilica) si in momentul in care l-am cunoscut pe arab am procedat cu acesta la un gentlemen agreement si-am batut palma pe “neve”, angajandu-ma astfel la performarea serviciului respectiv, in urma asigurarilor arabului ca nava doar ce iesise din santierul de reparatii si ca era din toate punctele de vedere in buna stare de navigabilitate.

Ceea ce nu-mi spusese araboiul, aveam sa constat pe pielea mea, cind am ajuns la nava pe jumatate incarcata cu cherestea, nava construita in 1903, re-re-re-reparata de-a lungul unui veac si ceva, cu un tonaj de slep, un echipaj format din trei romani nebrevetati, din care doi la primul lor voiaj si un “sef mecanic” arab, cvasi-analfabet “brevetat” in Georgia, fara documentatie cu acte si pavilion de complezenta Nord-Coreea, nu mai insist, tot tacimul pentru o adevarata Odisee antica.

Cuvintul fiind insa cuvint dat si trebuind respectat, mi-am zis ca Dumnezeu este mare si bun, in ciuda privirilor pline de compasiune ale membrilor echipei de control de plecare, dintre care unii imi erau amici ce-mi stiau performantele in materie, si care se bucurau totusi pe undeva ca erau ultimii care ma vedeau in viata, pentru a-i povestii vaduvei indoliate ca totusi la plecare eram vesel.

Nu are sens sa va plictisesc cu aventurile din timpul marsului, in care eram sa ne ducem la fund de vreo doua ori, cu “bucatarie de clasa” arabeasca, cu faptul ca aveam doar un telefon mobil ca mijloc de comunicare radio cu uscatul indepartat, cu lipsa apei si, ceea ce este mai important, cu trasul pe sfoara, ca, din Stambul, punctul terminus pentru mine s-a mutat succesiv, intii la Port Said si apoi undeva in apropiere de Mogadiscio, in Somalia.

Totusi doua intimplari sint demne de relatat: “seful meu mecanic” vorbea romaneste, chiar daca prost, vorbea. Asa ca atunci cind, dupa Istanbul, constatand lipsa de carne la cambuza l-am intrebat ce vom face, mi-a spus ca la Port Said ne vom “umple” de provizii, printre care si trei “boi”. Sceptic asupra modului in care vor incapea trei “boi” in lada frigorifica a navei, mi-am zis ca probabil comandase ceva carne de vita si nu stie cum sa-mi transmita corect in romaneste chestia respectiva.

La Port Said , unde intr-adevar ni s-a adus provizie, a reiesit ca era vorba chiar despre cifra 3, dar nu “boi” ci “pui”, cuvint greu de pronuntat pentru Omer, pui pe care urma sa-i mincam pina in Somalia.

Al doilea episod il are protagonist tot pe amicul arab si se desfasoara in apele somaleze strabatute cu multa precautie de navele comerciale datorita cazurilor foarte frecvente de piraterie.

In aceste conditii, intr-o dimineata cind ma aflam pe comanda (de fapt tot timpul eram pe comanda), aud niste strigate disperate “Stop vapur, stop vapur”, venite dinspre pupa navei si racnite din toti bojocii de al meu Omer, la auzul carora, intr-o fractiune de secunda mi-am imaginat ce putea sa fie mai rau: fie ca a cazut un membru al echipajului in mare, fie ca ne ataca piratii.

Oricare dintre variante ar fi fost, am dat imediat comanda Stop Masina si am coborit la pupa, unde bravul meu “Sef mecanic si arab” se chinuia de mama focului sa scoata din mare o undita lasata in timpul noptii si in care, datorita vitezei reduse de croaziera a navei, se prinsese o palamida la vreo 5-6 kg (foarte buna si aia la foamea noastra).

In fine, dupa o luna de mars am ajuns si in apele somaleze, unde nu am intrat in port ci am ancorat pentru descarcare la barja. Dupa ceva timp am primit vestea ca a doua zi urma sa fiu repatriat. In astfel de cazuri, marinarul repatriat este luat in primire de agentul navei, care, daca este nevoie, il cazeaza la un hotel pina la decolarea avionului.
Eu am fost preluat de o barca si insotit de inlocuitorul meu somalez, debarcat pe plaja, in apa pina la genunchi, de unde am fost preluat de o camioneta Ford, in care, pe linga sofer, mai erau patru somalezi inarmati pina in dinti.
Si mi-am inceput marsul spre nicaieri in plin desert, locuit doar de camile in salbaticie si niste capre costelive, cu insotitorii mei muti de limbi straine, deci incapabili sa-mi raspunda la multele intrebari care-mi treceau atunci prin minte.

Avind in vedere insotitorii cit si faptul ca nu-mi primisem banii, primul gind a fost ca baietii primisera ordin sa ma faca tinta pentru amicii Kalshnicov, cu care erau inarmati, in plin desert. M-am mai linistit cind, dupa vreo 60 de km, am ajuns in fata unor ziduri inalte, prevazute cu sirma ghimpata si cu o poarta solida de metal pazita de doi somalezi inarmati.

Schimbare brusca de gind negru, transformat in gri: ”am scapat de executie, dau de puscarie”. Odata intrati insa, ochii mi se opresc asupra unui viloi, in care din momentul in care am intrat m-a lasat pur si simplu mut, datorita opulentei constructiei si a dotarilor sale, asta dupa ce pana acolo vazusem cea mai crunta saracie , inregistrata de retina si memoria mea in mai bine de 25 de ani de peregrinari maritime.

Mi-am cunoscut si gazda, proprietarul cherestelei, sef de trib (in Somalia nu exista guvern), foarte amabil, vorbitor de italiana (Slava Domnului), care m-a asigurat ca a doua zi dimineata aveam avion catre Dubai si mai departe spre Bucuresti.

Facindu-ma comod dupa primul dus intr-o luna de zile am deschis o fereastra dinspre strada, unde un pusti la vreo 12-13 ani se juca sau, ma rog, era inarmat cu un pistol mitraliera Kalashnicov cu care tragea la intamplare.Cum m-a vazut, servitorul care-mi fusese desemnat, a inchis imediat geamul, deschizindu-l pe cel dinspre mare si explicindu-mi ca nu a lipsit mult sa incasez un glont “just for fun”. Dragut mod de joaca au copiii.

A doua zi dimineata, un alt Ford camioneta, de data asta cu sase garzi de corp, inarmate efectiv pina in dinti (grenade, pistoale mitraliera si o mitraliera in pozitie de tragere), m-a preluat spre a ma duce la aeroport (Bush si Basescu sunt mici copii pe linga mine, din punct de vedere al pazei de corp).

Dupa cca 120 de km de peisaj desertic, presarat pe ici pe colo de “localitati” formate din niste amarite de bordeie sapate in pamint si acoperite cu frunze de palmier, locuite de somalezi parca abia eliberati din lagarele de concentrare naziste, pe un drum “national” interupt la fiecare 20-30 de gropi ce trebuiau ocolite, soferul imi da de inteles ca aproape am ajuns.

Ma asteptam sa vad o cladire tipica pentru un aeroport, dotata cu turn de control si toate celea. Pe dracu! In plin desert o pista pe care stationa un IL-62 (macar era turbo), nu tu formalitati, controale vamale, immigration, etc., luat in viteza inca de pe pista de o stwardessa rusoaica si ambarcat in avion. Aici, cca 50 de pasageri negrii si arabi, care cind m-au vazut au inceput sa aplaude si sa bata din picioare, in culmea fericirii.
M-am asezat si m-am adresat stewardesei:
-Nu va suparati doamna, stiu ca de obicei pasagerii aplauda la aterizare si mai stiu ca nu sint nici Brad Pitt nici Alain Delon. De ce m-au aplaudat totusi ceilalti pasageri?
-Pai cum sa nu va aplaude, domnule, cand avionul va asteapta de doua ore, cu pasagerii imbarcati, pentru a putea decola!
No comment!

Taguri:Amintiri