Imi spunea un prieten mai demult: “Bai, de fiecare data cand iti merge bine, parca nu-ti place si trebuie sa faci tu ceva incat sa strici starea aia. Asa esti tu. Cred ca iti place sa te complici, cred ca esti si un pic masochist”
Daca stau un pic sa ma gandesc, G. avea mare dreptate, m-a descris aproape perfect dintr-un anumit unghi: imi plac ambiguitatile sentimentale, momentele cand e si rau si bine, momentele in care nici eu si nici nimeni nu-si poate da seama ce se intampla, momentele incerte, indecise, momentele incurcate voit. Cred ca m-as plictisi pur si simplu sa-mi mearga prea bine, sentimental privind problema. E confortabil sentimentul de bine, de afectiune reciproca, dar pentru mine ii lipseste acea umbra de farmec pe care o are ambiguitatea. E la fel de adevarat faptul ca ma infurie destul de tare gandul ca nu as prea putea controla ambiguitatea, ori ca nu a aparut tocmai din cauza mea.
In momentele favorabile mie am tot timpul un impuls meschin de a face ceva grav, de a afirma cu tarie o magarie pe care nici macar nu o cred, de a ma comporta cel putin bizar, de a actiona fara sens in acel moment, de a face ceva rau pentru bunul mers al relatiei, intr-un cuvant. Partea mai putin fericita pentru partenera e ca imi si urmez acel imbold haotic de multe ori. Partea buna e ca partenera intelege in genere, nu stiu cat gestul, ci mai degraba tendinta-mi usor sinucigas-amoroasa. Stiu ca la ultimul meu imbold de a ne desparti Gabi mi-a replicat sec “eh, nu era mare bai daca ne desparteam, a doua zi ni s-ar fi facut dor unul de altul”. Nu stiu cat de valabila e replica in momentul de fata, cand suntem in acea ambiguitate sentimentala care-mi place mie, dar parca mai grava decat alta data.
Mai e totusi un aspect al problemei. Din prea multa ambiguitate sunt sanse destul de mari sa nu iasa nimic bun, sa iasa un fel de terci sentimental, pe care sa nu-l guste nimeni – asta e partea intunecata pe care ma prefac ca nu o cunosc. Totusi, de fiecare data cand ma gandesc asa, ma rog sa fie aplicabila teoria mea cum ca ar fi mult prea multe combinatii de cupluri reusite pe planeta, astfel incat nimic nu poate sa iasa rau intr-un final. Vorba aia C(n,k) = (n!)/[k!*(n-k)!], nu?
…Dubioasa dragostea asta, zise printul si mai lua o gura de asfalt.
6 comentarii · Comenteaza »