O alta bucatica de poveste :) Am scris mult in noaptea asta. Citirea necesita o stare mai melancolica. Melodia merge la tanc.

Am traversat strada tot in graba, aiuristic, printre masini cu soferi nervosi, poate la fel de nervosi ca si mine. Cum sa inchida famacia duminica, cum sa o inchida tocmai in acea duminica in care stiau ca vine ea? Era imposibil sa existe vreo vietuitoare pe acest pamant care sa nu stie ca vine iubita mea inselatoare si datatoare de depresii, pe care eu o iubeam pana peste poate, cu toate fetele ei ascunse; numai utitandu-se la zambetul meu stiau, trebuia sa stie toti ca vine EA. O singura Carmen putea sa existe pe lume, iar acea Carmen era a mea si nimic nu ar fi trebuit sa schimbe asta. Iubeam si puteam sa zambesc cat pentru o armata de soldati in transee friguroase visandu-se in paturi de puf, cu miros de galbene in jur. Zambeam atat de tare incat simteam ca minunile Chirstiane pot fi refacute doar cu o involuntara bataie de pleoape. Trecusem in iubirea mea si peste despartirii, si peste ideea minciunii ori a infidelitatii, doar inselatoria si minciuna sunt la fel de grave, iar pentru mine reprezentau suprema desfiintare a individului. Trecusem, in iubirea si fericirea de a o revedea, peste tot, absolut tot. Devenisem un boem flower-power, aerian si fara principii in momentul in care am vazut-o prin fereastra de tren ingrosata de praf - cred ca ma re-indragostisem de ea, uitand absolut tot ce a facut.

Aveam o perioada in care imi faceam principii, o perioada in care visam cu ochii deschisi la proprii sisteme filozofice. Citeam scriiturile pline de intelepciune ale altora, scriam la randu-mi tot ce gandeam si credeam ca totul se aplica la modul drastic si dur si lumea reala. Credeam ca principiile nu se incalca, ca mintea poate controla totul, ca mintea nu te poate mintii si nu-ti poate juca feste, credeam ca de filtrul mintii nu ar putea trece nimic, niciodata. Asa ajunsesem sa cred in despartire. Despartirea era semnul suprem de ne-iubire, finalul. Despartirea era mai rea decat moartea, prin despartire se termina totul, dupa despartire nu mai exista nimic, nici macar vidul. Prin insasi hotararea despartirii se termina totul, iar hotararea trebuia sa vina in conditii foarte stricte.

Eram cumva egoist si altruist in iubirea mea, in acelasi timp, un fel de nedefinire sentimentala in opinia unui bun prieten, dar foarte logica in mintea mea de atunci. Imi pusesem in creier pe post de altar ideea devenita principiu intre timp de a oferi totul, de a iubi cu nepasare, necontrolat, total, liber la modul extrem, de a-mi oferi inima pe tava ca pentru sacrifiu (cum aveam sa observ mai tarziu)… Totusi nu era iubire neconditinata, nu ma puteam impaca de nicio culoare cu termenul, simteam ca nu e pentru mine - ce-i aia “iubire neconditionata”?; era o iubire conditionata de un ego pe care-l vedeam deasupra tuturor lucrurilor si fiintelor pamantesti sau de aiurea - ranirea ego-ului ducea la o despartire definitiva. Aici aparea contradictia. Simteam ca trebuie sa iubesc total, deschis, infinit, dar totusi ma vroiam pe mine mai presus, inca ma iubeam mai mult pe mine decat credeam si speram sa iubesc o Ea vreodata.

Minciuna ori inselaciunea ma raneau mai mult decat un cutit infipt in inima, din spate, si semnau sentinta definitiva de despartire. Chiar i-am spus o data ca daca ma insela totul se tremina, nu mai conteaza nimic pentru mine, nu mai conteaza ce a fost sau ce va sa vie, ea pur si simplu moare si inceteaza sa mai existe in mintea si inima mea. In tot timpul discursului in fata ei aveam in minte replica lui Pietro Grala, din Act Venetian, pe care il jucasem la inceputul facutatii pe o scena improvizata alaturi de niste buni amici, viitori mari actori - “Esti mai moarta pentru mine decat daca nu te-ai fi nascut niciodata” - ma identificam pana in maduva oaselor cu personajul acelor tragice momente de final, de act trei. Nu am stiut niciodata daca a crezut cu adevarat in cuvintele mele, dar am sperat macar sa le retina. M-a privit atunci cu vulgaritatea clipei de betie si am facut dragoste o noapte intreaga fara sa vorbim. Lipsa fidelitatii nu putea decat sa fie semn de neiubire, de plictiseala, de esec sentimental, era mai grava decat lipsa de inspiratie poetica ori poate de har divin pentru poet.

Eu nu-mi puteam oferi iubirea fara sa am credinta ca o primesc inapoi pe toata. Nu conta ca ma iubeste mult sau putin, conta sa ma iubeasca doar pe mine. Parca acum nu mai are prea mult sens si cursivitate, decat pe alocuri, filozofia in care credeam cu tarie atunci.

Si totusi, pe peronul lung, jumatate murdar si plin de gauri credeam in despartire. Credeam in despartire, dar vazand-o am uitat tot, am uitat telefonul anonim, am uitat ca mi-a spus cineva ca se casatoreste, ca se putea sa ma fi inselat, ca stiam in miezul creierului cu o saptamana inainte ca nu ma mai iubeste, ca vreau sa mor cu ea doar pentru a ramane pe veci impreuna. Am uitat toate lunile in care nu ne vazusem, rautatea ei, bunatatea mea, ma simteam ca dupa o zi lunga in care m-am trezit fara ea, cu o melodie trista ruland in fundal, visand in continuare un fel de despartire. Nu stiam ca a mai existat ceva, ca se putea sa o fi pierdut deja, ca se despartise de mine, nu mai stiam nimic. Inebunisem brusc din cauza unui zambet printr-un geam murdar, pentru care traversam injurand printre masini dupa o pastila de cap. Nici nu mai stiam daca e pentru ea sau pentru mine. Nu mai stiam nimic.

Ajuns pe trotuarul plecarii spre farmacie, acelasi zambet m-a readus brusc din nestiinta in visarea asemanatoare cu realitatea.
- Ai luat pastile?
- Nu, au inchis exact astazi la farmacie. Ii urasc. Ma doare si pe mine capul parca. Of.
- De prea multe ganduri cred. Lasa pastilele. Mergem?
- Unde? Revin in realitate: Ah, da, am inchiriat o casa… Unde naiba sunt taxiurile?
- Vreau sa-ti zic ceva.
- … ?
- Te iubesc.

.. va urma

Taguri:Povestea