Unii au numit-o plictiseală. Alţii i-au spus ”etapă necesară pentru o schimbare importantă la conţinut”. Hm… cam formal, parcă e diagnostic. E vorba de o pauză de blog, pauză anunţată, necesară când realizezi că trece o zi, două, trei şi tu continui sa absentezi de la scris.
Vedeai cititorii cum se întrebau în comentarii ce se întâmplă, precum oamenii aceia care-şi dau coate ”pline de curiozitate”, să caute, să afle… dar mai apoi ridică dezamăgiţi din umeri, nu ştiu… Păi cum să ştie când însumi eu nu ştiam exact? Ştiam starea. Dar n-o prea puteam explica.
Starea proasta
Nu era lipsa inspiraţiei, nu era lipsa timpului dedicat scrisului şi nici lumea ”de afară” care te atrăgea de nu te mai atingeai de calculator. Spunea şi Dan mai demult într-un articol, când un blogger lipseşte zile bune, înseamnă că a găsit ceva mai bun de făcut, ceva real… un fel de lege a blogului.
La mine a fost o perioadă normală din celelalte puncte de vedere. Dar din prisma blogului, pur şi simplu îl respingeam. Write-ul acela din Dashboard era ca o persoană cicălitoare, care ştii că mereu are ceva de criticat la tine, de şuşotit… persoana aceea pe care o vezi de la ceva distanţă cum se îndreaptă către tine şi te uiţi disperat în jurul tău: hm, damn it, unde-s toţi când ai nevoie de ei? Parcă se uita urât la mine că nu dădeam click pe el.
Inceputul
Ciudat dar, în primele zile în care nu ştiam exact cât va ţine starea şi nu am anunţat nimic, intram pe blog ca de obicei, citeam discuţiile şi parcă mă simţeam vinovată că nu mai scriu nimic. Dar nu puteam. Mă gândeam apoi: făcusem blogul ca să mă mai eliberez de nişte gânduri, iar acum respingeam ideea asta. Făcusem blogul pentru a mă descărca de unele apăsări pentru că firea mea era una tăcută în ”momentele aprinse”. Dacă nu mai simţeam nevoia asta, o fi pentru că m-am mai schimbat?
Îmi spuse cineva de plictiseală. Nu îmi plăcea ideea… În ciuda faptului că mă depărtasem pe plan ”scriitoricesc” de blog, oricum era colţişorul meu, nu concepeam să mă fi plictisit. Altcineva mi-a spus că ar fi o stare normală, care preconizează o schimbare în conţinut, că până acum am ”gustat” din blogging şi de acum încolo voi avea altă viziune şi un alt mod de abordare al unor subiecte. Tot ce e posibil.
Generalizarea
Mai precizez totuşi că nu doar de blogul meu mă simţeam străină, ci începusem să nu mai citesc deloc alte bloguri. Sau o dată pe zi eventual, 3-4 bloguri, nu cu zecile. Iar de comentarii pe acestea nici nu putea fi vorba, deşi bloggerii respectivi nu se schimbaseră, iar articolele erau la fel de ok.
Rezolvarea
Rămâne un fenomen starea aceea. Numiţi-o şi voi cum doriţi, dar eu una am vindecat-o încet încet şi cu o schimbare ”de faţă” a blogului. L-am schimbat, l-am ”giugiulit” cu imaginile, culorile, fonturile, aranjarea. Poate unii vor spune că nu era nevoie. Că autorul dă viaţă unui blog sau articolelor sale, nu înfăţişarea blogului. Că scrii pe o foaie albă sau pe una mototolită un pic pe la colţuri şi mai veche, scrierea contează, restul e superficial.
Corect şi aşa. Dar din când în când e bine să ai grijă şi de superficialitatea asta, măcar pentru a-ţi dezmorţi degetele, pregătindu-le pentru noi cuvinte…
A voastra, Dida.
PS: Acum 4 zile mi s-a îndeplinit un vis aşteptat de mai bine de jumătate de an: Dan îmi propunea să scriu un guest post la el (uitaţi de faptul că Dan a început recent această idee)! Nu faptul că eram invitată la această idee m-a bucurat atât, ci că aşa puteam să mă mândresc serios cu bannerul ăla pe care îl ţin minte de mai demult: Am apărut pe De ce? Blog!
2 comentarii · Comenteaza »