Nu am mai scris de mult in bucatarie, de foarte mult timp. Cu trei ani in urma era unul dintre locurile preferate in care scriam – nu-mi dau seama de ce.
Treceam printr-una din perioadele alea in care incercam sa ma las de fumat fara sa vreau cu adevarat si ma autopedepseam interzicandu-mi sa fumez in camera, dar descoperisem ca refugiu, in interiorul casei, bucataria. Cred ca de asta, nu mai stiu sigur.
Tin minte ca eram cu o gramada de foi albe in fata, un stilou albastru, multe idei si o fata de masa rosie, cel putin la fel de rosie ca si cea de acum, dedesubt.
Eram indragostit de fiecare data cand scriam. Reuseam uneori performanta de a ma indragosti in fiecare zi, iar pentru cateva luni bune de zile reusisem sa ma indragostesc zilnic de fix aceasi persoana. Zambesc acum. Atunci trebuia sa pun pe hartie gandurile care ma chinuiau.
Tot timpul scriam noaptea. Visam cuvinte noaptea. Noaptea era anotimpul meu, cum imi placea sa spun. Era liniste. Puteam auzi cel mult frigiderul din cand in cand si cate un greier pe afara in noptile de vara. E uimitoare linstea orasului in unele nopti – simti ca-ti poti auzi gandurile in atata liniste daca inchizi ochii si stai pur si simplu.
In momentele de prea multa liniste si ganduri imi placea sa ascult Analog FM pe un radio cu ceas (mai degraba portabil), negru, cu afisaj rosu si o minunatie de punct de aceasi culoare, in dreapta, pentru reglajul de posturi – un Grunding adus din fosta Cehoslovacie unde lucrase tata la inceptul anilor ‘90, aproape la fel de vechi ca si apartamentul asta.
Mult rock vechi si (prea) multe cantece clasice de dragoste… Poate si radioul ma inspira.
Eram indragostit de Amma. Si ea de mine intr-un fel. Ma admira prea mult ca sa fie cu adevarat indragostita de mine sau nu am stiu eu sa-i transform admiratia in pasiune carnala. Nu am inteles nici atunci ce se intampla cu adevarat.
Un fel de iubire studenteasca. Eram colegi de facultate. Ne vedeam aproape zilnic, puteam discuta la infinit si totusi ne scriam infinite scrisori, mai mult filozofice, pe care le citeam cu voce tare cand ne intalneam. Nu aveam secrete. Eram practic prieteni prea buni pentru a fi altceva. Ea era cea care tinea contabilitatea “carnetelului rosu”.
Daca ma gandesc bine, aia a fost perioada in care am invatat sa ma ascund dupa cuvinte banale (poate pentru unii eram subtil – eu imi ascundeam de fapt dragostea).
Niciodata nu am avut curaj sa-i spun cat de mult o iubesc si nici nu am facut mare lucru in directia ei. Nu stiu daca ma intimida ea, mai degraba ma opream singur din a face ceva, cu gandul de a nu gresi sau de a nu ma purta stupid ori de a nu ma purta la fel cum ma purtam cu “altele”. Avea ceva care ma facea sa-mi schimb comportamentul.
Luasem intr-un an si un pic aproape jumatate dintre colegele de facultate, pe rand, la ciolaneala – si erau, mama-doamne, vreo 72 de toate, dar una si una (copii, mergeti la jurnalism – gasiti sigur motive de a termina facultatea, chiar daca domeniul va scarbeste), dar toate pana la ea.
Nu ma simteam acelasi om in preajma ei. Nu puteam fi acelasi Flu, desi nu ii puteam privi deloc platonic posteriorul (prea) bombat. Nu inteleg nici acum, cum nu am inteles nici atunci ce ne-a oprit sa traim o mare dragoste, desi exista in scrisorile pe care le pastrez si acum, scrisori pe care visam sa le transformam intr-un jurnal in doi. Hehe, o alta dragoste neimplinita.
Ce m-a apucat acum sa scriu tocmai despre Amma? (apropo, s-a casatorit de vreo 3 luni, nu-i cunosc nici sotul si nici nu am mai vorbit de o infinitate si un pic) Probabil dorul de a scrie in bucatarie. Iubeam sa scriu aici. Cred ca m-am reindragostit.
promit sa continui serialul din bucatarie
PS: merge bine cu ceva Robbie Williams (ceva de pe albumul Escapology)
Daily Business traduce stiri. Misto » « Jurnalism de la Inform Media
3 comentarii · Comenteaza »