Cand am auzit ca a murit Anca Parghel am fost socat. “Serios? Nu e o gluma proasta? Cum se poate? Parca se facuse bine”. Era extrem de sec si adevarat. Am aflat intre timp si ca in ultima saptamana de viata isi dorise sa moara, ca durerile o chinuiau mai mult decat merita. Toata treaba mi-a lasat un gust foarte amar in gura si m-a intristat, mult.
De ce? Desigur, e trist ca a murit o mare voce, un mare om, dar nu asta e totul – nu asta e partea cea mai trista. Moartea ei inseamna cu totul altceva. Anca Parghel a reprezentat pentru mine triumflul spiritului in fata bolii. Era vorba de programarea mentala, de subconsientul care era setat pe “bine” – deci nimic rau nu se mai putea intampla. Era vorba de puterea mintii care impunea corpului sa vindece boala. (nu de idioteniile despre care scriu unii foarte frumos)
Am respectat foarte mult seninatatea cu care trecea peste boala, modul pozitiv de a gandi, optimismul si speranta de bine cu care parca ma umplea si pe mine. Eram convins ca a invins definitiv cancerul, programandu-se mental pentru reusita. Credeam foarte mult in programarea pentru reusita. Dar nu… a murit cu toate astea.
De fapt, moartea Ancai reprezinta esecul spiritului in fata fizicului, unii ar putea spune “in fata sortii” si darama multe chestii in care credeam. Sunt trist.
Tocmai ce am aflat ca azi dimineata a murit si o matusa a mea, tot cancer… nu avea 50 de ani.
