Vorbeam si intr-un post precedent despre orgoliu sau despre orgoliul prost, prost inteles sau poate absurd. Da, al meu e maaaaare, foarte mare, poate prea mare, e atat de mare incat devine de-a dreptul prostesc si ma orbeste. Stiu ca nu e bine, ca nu suna firesc si nici la moda. Stiu ca in ochii unora denota prostie. Intr-o oarecare masura mi-o asum. E a mea!
Stiu ca cei din specia mea (barbatii, in speta) tind sa nu-l mai aiba (orgoliul) dupa ce se angajeaza la o multinationala unde nu au voie sa aiba nici macar pareri, stiu ca tinerii sunt mai nou invatati ca regulile sau procedurile primeaza in fata orgoliilor, a gandirilor, a logicii, si in general a TOT.
Nu m-am angajat intr-o multinationala, am refuzat gandul cu totul, nici intr-o corporatie, nici macar intr-una din aia mai mica, romaneasca, tocmai pentru a nu ma lovi de un divort prea rapid de companie.
OK, revenind la subiect: orgoliul. Nu stiu la cata lume am spus pana acum, dar am pretentia ca pe blog sunt liber, asa ca scriu aici.


