Vorbeam si intr-un post precedent despre orgoliu sau despre orgoliul prost, prost inteles sau poate absurd. Da, al meu e maaaaare, foarte mare, poate prea mare, e atat de mare incat devine de-a dreptul prostesc si ma orbeste. Stiu ca nu e bine, ca nu suna firesc si nici la moda. Stiu ca in ochii unora denota prostie. Intr-o oarecare masura mi-o asum. E a mea!
Stiu ca cei din specia mea (barbatii, in speta) tind sa nu-l mai aiba (orgoliul) dupa ce se angajeaza la o multinationala unde nu au voie sa aiba nici macar pareri, stiu ca tinerii sunt mai nou invatati ca regulile sau procedurile primeaza in fata orgoliilor, a gandirilor, a logicii, si in general a TOT.
Nu m-am angajat intr-o multinationala, am refuzat gandul cu totul, nici intr-o corporatie, nici macar intr-una din aia mai mica, romaneasca, tocmai pentru a nu ma lovi de un divort prea rapid de companie.
OK, revenind la subiect: orgoliul. Nu stiu la cata lume am spus pana acum, dar am pretentia ca pe blog sunt liber, asa ca scriu aici.
In clasa a doisprezecea eram iremediabil indragostit de M. Ne stiam de cand aveam 10 ani sau asa ceva. Multa vreme, prea multa vreme. Eram prieteni foarte buni. Secretele noastre intreceau orice imagine a sinceritatii. Ne vedeam in fiecare zi, de multe ori pe zi. Eram colegi de clasa si de banca. Vorbeam la telefon cu orele (si nu, nu exista inca Cosmote).
Printr-o joaca ciudata a sortii am ajuns iubiti. Ne-a placut. Era genul ala de iubire care ne identifica chiar si in fata parintilor ca si cuplu de-a pururea. Ne iubeam reciproc si era totul perfect. Eram cei mai frumosi, cei mai cei, cuplul ala invidiat in 10 licee (americane) distanta. De nedespartit pana cand…
Da, pana cand…. intr-o noapte ciudata a intrat orgoliul in joc.
Nu am suportat niciodata sa fiu mintit. Dar niciodata. Da, e adevarat ca nu am avut in totdeauna aceasi pretentie de la mine insumi, am mintit de multe ori si nu stiu cine poate spune cu mana pe inima ca nu minte, dar cand e vorba de suflet nu mint.
Ei bine, ea m-a mintit, iar eu am aflat. Nici nu a incercat sa se dezvinovateasca, ci a incercat sa bagatelizeze minciuna, a trecut totul in totul in gluma. Nu conteaza acum care era minciuna, poate nici in seara aia. Da, stiu ca nu era tocmai treaza, dar in acea noapte ciudata s-a terminat totul, brusc.
Nu mi-a mai trebuit nimic. S-a terminat dintr-o data. Eram eroul principal intr-o piesa cu trupa liceului, Pietro Grala in “Act Venetian” de Camil Petrescu, asa ca nu m-am abtinut sa ii dau replica finala a actului:
“Esti mai moarta pentru mine decat daca nu te-ai fi nascut niciodata…”
O iubeam, o iubeam mai mult decat orice, dar eu am ramas pe primul loc. M-am iubit mai mult pe mine. EU am primat, ea incercase sa treaca peste mine, peste orgoliul meu. E greu de explicat unui ne-orgolois. Din acea noapte ciudata nu ne-am mai vorbit niciodata. Au trecut mai mult de 5 ani…
PS: cu toate astea, cu tot orgoliul asta, inteleg. Spune-mi si inteleg. Contreaza-ma si inteleg. Adu-mi argumente si inteleg, dar nu mi te prezenta altfel, nu incerca sa faci glume, nu incerca sa razi de persoana MEA…
PPS: Pentru ca Geo sa nu se simta dubios ca nu poate comenta – e ok daca nu intelegi.
25 reacţii · Comenteaza · Urmăreste comentariile prin RSS