Nu cred in vise si superstitii, nu cred in interpretarea viselor, nici macar nu visez simbolic, visez real, 3D, color, aproape tot timpul cu persoane reale si locuri identificabile in realitate. Atat de puternica e senzatia de realitate ca uneori ma sperie. Azi noapte am avut un vis cu mesaj, unul direct, foarte direct: nu lenevi!
M-am intors in timp. Eram prin anul doi de facultate.
Nu faceam nimic, nu mergeam la facultate, nu lucram, nu citeam, leneveam pur si simplu, dar eram si un mare ipocrit. Locuiam cu 3 colegi de facultate: Adi, Ami si Zoran. Si ei leneveau, dar aveau un mai alt stil, dormeau la infinit, tot timpul erau pe punctul de a atipi. Facusem si un video de prezentare a anului nostru, cu toti colegii de facultate, iar pe ei trei ii filmasem in pat, cu ochii intredeschisi, chiar in momentele lor de motaiala matinala. Incercam sa-i mistocaresc ca mai tot timpl dormeau. Le spuneam ca dorm ziua ca sa se poata odihni noaptea. Culmea era ca si eu faceam cam acelasi lucru, mai grav, eu nici nu dormeam atat, pur si simplu leneveam.
Intr-o zi ei s-au hotarat sa treaca si pe la facultate. Incepuse anul de cateva saptamani bune si nici unul din noi nu trecuse pe la facultate. S-au trezit devreme sa plece spre facultate, sa recupereze cursuri si seminarii. In momentul ala i-am desconsiderat profund, le-am desconsiderat raza acea brusca de responsabilitate, i-am vazut drept tradatori ai cauzei noastre, a lenei.
M-au trezit si pe mine sa ma intrebe daca vreau sa merg. I-am intrebat daca e chiar necesar. Da, cica era ultima noastra sansa pentru a nu repeta anul. M-am intors pe partea celalta in pat si i-am refuzat mintind ca sunt bolnav, dar le-am spus-o intr-un mod atat de grav si cu atata convingere, incat imi venea sa cred si eu. S-au uitat la mine, paream bolnav, au plecat.
Dupa plecarea lor am incercat sa ma conving si singur ca sunt bolnav, ca nu ma simt bine, am sunat chiar si o alta colega sa-i spun ca sunt bolnav. Am mai lenevit pentru cateva ore, chinuindu-ma sa par si pentru mine bolnav, ca si cum ar fi fost scuzabil totalul dezinteres daca si eu cred, dupa care mi-am zis ca masura suprema a bolii inventate e sa conving si un doctor ca sunt bolnav. Imi amintisem brusc ca aparuse o noua lege care permitea ca studentii bolnavi sa aduca motivari medicale pentru orice perioada, ca in liceu, chiar si pentru o zi.
Am fugit pana la primul spital. Un doctor m-am luat in primire si s-a pus pe analizat. Mi s-a uitat foarte grijuliu si interesat in gat, in ochi, in urechi, mi-a ascultat plamanii si m-a intrebat daca ma dor anumite puncte din cap la apasare.
A plecat cu mostre de sange, urina, sudoare si tot ce a mai avut nevoie si m-a lasat sa astept. Am stat, si am stat, si am tot stat. Nu stiu cate ore sa fi trecut, trebuie sa fi fost trecut bine de ora pranzului cand s-a intors. S-a intors cu o fata serioasa si mi-a marturisit cumva confidential:
- M-am consultat cu cativa colegi specalisti si am gasit problema dumneavoastra.
In sfarsit, ma gandeam, atat de mult i-a trebuit sa gaseasca ceva ne-ok cu mine ca sa-mi poata da o scutire medicala, fie ea si pentru o zi, doar ca sa-mi hraneasca mie ego-ul, sa le arat colegilor ca fusesem mai destept decat ei, ca s-ar mai fi intins coarda pentru cel putin inca o zi?
- Am vrea sa va operam chiar acum daca se poate.
- Ceeeeee?!?
Se ingorsa gluma. Cum adica sa ma opereze? Nu aveam nimic, nu puteau sa ma opereze pentru un motiv inventat de mine, pentru o scuza in fata propriei constiinte, cum ca as fi de fapt bolnav.
- E vorba de ochiul dumneavoastra. Dupa consultari ne-am dat seama ca aveti aceasta problema de cateva luni de zile.
Ma indrept spre oglinda din cabinet si vad ca ochiul drept e rosu, e extrem de rosu, si-mi vine sa rad in sinea mea: mi s-a inrosit ochiul de atatea luni de somn si lene? Ma intorc spre doctor si ii raspund calm:
- Ah, e vorba de ochiul meu drept? Nici nu mi-am dat seama… Totusi, sunteti sigur ca trebuie operat, ca nu e asa din cauza somnului sau…
- Dar nu e vorba de ochiul drept, ci de cel stang!
- ?!?
Ma intorc iar spre oglinda, poate nu m-am uitat atent. Rosu era ochiul drept, de ce mi-ar opera stangul?
Ma uit, da, dreptul e rosu. Tipul continua, de asta data cu vocea doctorului care iti spune ca mai ai 6 luni de zile de trait:
- Stiti, cu dreptul, care e rosu, nu mai puteti vedea de loc, vrem sa impiedicam sa se intample acelasi lucru cu ochiul stang.
- Ceeeeeeeeeeee ???
Incep sa tremur. Toate astea din cauza lenei? Imi acopar cu palma ochiul stang, raman int-o bezna totala si brusc imi trec prin cap toate filmele vazute pe Discovery, cu oameni orbi, cu felul in care imaginea e interpretata de creier, procesele prin care se incearca recuperarea vederii, cat de greu e pentru cineva care a vazut sa ramana brusc orb. Imi imaginez intr-o secunda cum ar fi viata de orb…
Ma trezesc speriat si transpirat:
Fuck! Cat e ora? Azi nu vreau sa lenevesc.
9 reacţii · Comenteaza · Urmăreste comentariile prin RSS