Am primit de mai multe zile un e-mail de la o prietena, la care nu am raspuns fiindca nu eram sigura ce sa raspund, sau la care dintre intrebarile ei sa raspund prima data: “” La multi ani, Tatiana ca nu ne-am auzit anul acesta. Primeste toate gandurile bune din partea mea si astept sfaturi de la tine (cand ai timp …daca ai…)
pentru cum se cresc copiii…sunt bunica si eu intre timp(nu sunt inca soacra…si sper sa nu fiu decat in momentul in care Ana isi va gasi omul potrivit …(pt. ea.. ,nu pt. mine…)…”"

am si eu o fetita de 3 ani pe care am rasfatat-o si ingrijit-o ca pe ceva foarte fragil, ea fiind mai sensibila si avand probleme de sanatate din prima zi. Acum,nu prea ma ia in serios cand ii cer ceva sau ii spun ceva, nu prea raspunde la nici o “chemare”de a mea, imi raspunde cu o atitudine si niste cuvinte care ma incremenesc, caci nu le asteptam de la un copil asa mic – parca ar fi vorbe de duh sau obraznicii de adult, ca: “”pleaca de aici ca n-am nevoie de tine, sau “”de ce te superi ca eu vreau doar sa te bucuri de mine, sau de te superi ca esti prietena cu mine?”; doarme doar cu mine; nu adoarme singura; daca vreau intradevar sa manance trebuie sa-i dau eu; ….toti imi spun ca am gresit, ca nu asa se educa un copil; si pe cand aproape m-au convins, si-mi spun ca-mi voi calca pe inima si voi fi mai riguroasa, mai constanta, mai restrictiva, mai… cum mi se spune ca trebuie sa fiu, fiica mea face febra, vomita, nu poate respira, nu poate respira si inghiti zile si nopti in sir, momente in care nu dormim, schimb asternuturi de 4-5 ori pe noapte, dorm cu ea in brate, ca sa stea pe verticala, nici ziua nu vrea sa stea cu altcineva, decat cu mine; nu ajung nici sa ma spal, merg la toileta, o hranesc dandu-i cu lingurita fiecare imbucatura, ca sa manance ceva si sa pot sa-i dau medicamentele………..si sugestia celorlalti este ca “regulile sunt reguli si cand ea e bolnava”. cand aud asta mi se frange inima! cum sa pedepsesti un copil care n-a dormit in noaptea precedenta si de-abia respira? cum sa-i refuzi ceva in astfel de momente?
si da, uite asa, nu invata nici sa doarma singura, in patutul ei; nici ca daca isi mai strica jucariile sau le lasa peste tot, nu mai primeste altele sau i se vor lua; nici sa nu mai scuipe mancarea din gura cand n-o vrea sau nu-i place, etc.
siiii, ii fac mici atentii, caci o iubesc de nu se poate, si nu-mi vine sa cred ca am asa o fetita frumoasa, destepta, isteata, cocheta, volitiva, hotarata, perspicace si minunata. si le primeste, le testeaza si apoi ma intreaba:”" ältceva mi-ai mai adus ?”
Da, si nu e OK, caci e razgaiala deja! Si, cum iti cresti copilul?
O alta prietena, care stie istoria mea cu spitalizari si medici la domiciliu, si trecut dintr-o afectiune in alta cu fiica mea, si tratamente saptamani sau chiar luni in sir, mi-a poveastit despre o alta mama. O mama cu o cariera interesanta, stabilita in strainatate, care are un baietel mult asteptat, si care se naste bolnavior. Nimeni nu stie de ce?
Cu alergii la diferite lucruri, alergii dezvoltate in timp si care s-au modificat si aparut din senin, cu alte multe sensibilitati, cu spitalizari si spitalizari, pana la varsta de 12 ani, cand se descopera o anomalie cromozomiala, mostenita genetic, din care nu se moare, dar “nici nu se traieste”. in tot acest timp, femeia mai naste un copil, pe care-l cresc bunicii, caci ea il tot salveaza pe primul.
Dupa varsta de 12 ani, sensibilitatile adolescentului, de acum, se estompeaza ca impact. El creste… Mama lui, dupa 12 ani nu tocmai reuseste sa-si reia cariera de unde a oprit-o; cei 12 ani isi lasa amprenta pe tot ce ea reprezinta: relatii familiale sau sociale; capacitate si avant; sanatate; tot.
acum baiatul are 30 de ani, si vrea sa se mute intr-o tara din lumea a-3-a si sa se casatoreasca acolo.
Mama lui e mai mult decat trista, si intreaba: “cum sa-i spun ce au insemnat pentru mine cei 12 ani de “daca moare”"? Cum sa-l fac sa inteleaga?”

Deci cum se cresc copiii? respectiv, cum ii educi?

As spune: cu dragoste, cu dedicare si renuntari; si din dragoste.

Cred ca mesajul era mai simplu si oricum, printr-un comentariu (nici post, dealtfel) nu se va schimba lumea.
Ar trebui sa nu ne mai macinam atat (cine-o putea) si sa ne mai urmam si instinctele, astfel incat sa ajungem la o cale de mijloc si nu la extremele: copilul meu e ca si cum n-ar avea parinti/copilul meu nu are decat parinti (pana cand?).

Ce-i cu link-ul ala? Poate te-a inspirat, dar nu mai are nicio legatura cu postul. E oribil, de aceea prefer doar sa sterg praful de pe televizor, fara sa mai stiu unde e telecomanda de vreme buna.