de ce? blog

Scriam și mai demult – nu mai știm să ne exprimăm în fraze, am învățat și continuăm să învățăm să ne exprimăm în propoziții cît mai scurte. Am învățat să ne reducem ideile, trăirile, experiențele și opiniile la cîteva sute de caractere. Twitter-ul a fost cel care ne-a învățat cel mai prost. Ne-a învățat cu cele 140 de caractere. Eram obișnuiți cu cele 160 din SMS, acele 160 de caractere care nu s-ar fi măsurat nici cu lungimea primei fraze a unei scrisori pentru cei de demult, dar în care noi am reușit să declarăm dragostea sau sfârștul unei relații din mijlocul anilor 2000.

Trăim în și între propoziții scurte. Uneori atât de scurte că uitîm să mai punem punct. Comunicăm, cum s-ar zice, eficient, dar uităm un lucru. Uităm de uitare. Uităm că platformele sociale care ne învață să comunicăm scurt nu au memorie, la fel cum nu avem nici noi pentru orice idee scurtă auzită în treacăt.

Verba volant, scripta manent nu se aplică în internet. Deși ne exprimăm în scris, toate minunatele noastre idei sunt vorbe, sunt zgomot de fundal, nu sunt și nu vor fi puncte de referință, oricât am crede și am vrea noi să fim interesanți. Colțul nostru de internet din cadrul unei rețele sociale nu e un colț, e un mijloc, e mijlocul unei străzi aglomerate din centrul unui oraș unde toată lumea vorbește cu toată lumea și nimeni nu aude.

Poate nu e valabil pentru toată lumea, dar un lucru știu clar. Îl știu pentru mine. Twitter-ul mi-a furat blogul. Colțul meu de internet pe care îl pot păstra ca amintire. Da, are fraze tot mai scurte, dar măcar are memorie.