Urasc să amân lucruri și urăsc amânările în general, dar cu toate astea sunt un adevarat campion al amânărilor. Daca ar inventa cineva o disciplină sportivă bazată pe arta (?) amânării, aș fi de talie internațională.
În dimineața asta. Mă trezesc frumos la ora 10. Nu foarte devreme, dar nici târziu, conform planului. Ridic o sprânceană și apoi strâmb din nas imaginându-mi că afară e cel puțin la fel de frig ca ieri și vocea interioară imi șoptește: încă 5 minute de somn. Rezultatul? Am adormit la loc instantaneu. Și am mai dormit 4 ore!
Da, sunt dulci alea cinci minute, aproape la fel de dulci cum erau în clasele primare, când trăgea mama de mine câte 20 de minute în fiecare dimineață ca să ajung la școală la 8. Noroc că era școala aproape și trezitul începea (doar) la ora 7.
Din cauza celor încă 5 minute de somn evit să dorm după-masa. Invariabil ajung să mă trezesc ore bune mai tarziu. Îmi spun “încă 5 minute”, uit să-mi setez vreo alarmă și nu mă mai trezesc până se întunecă afară.
De multe ori alea încă 5 minute de somn de somn sunt esențiale în terminarea unui vis. Visez așa frumos, că ar fi păcat să las visul cumva la jumătate, plus că după o primă trezire am mai mult control asupra visului decât aveam înainte.
Dar nu, nu visam nimic azi dimineață, cel puțin nu-mi aminteam să fi visat ceva la ora 10. Aveam deja 8 ore de somn. Nu aveam un motiv real să amân trezirea. A fost doar lenea de a mă ridica din pat. Ah, ce o urăsc.
14 reacţii · Comenteaza · Urmăreste comentariile prin RSS