Am vrut să scriu un articol zilele astea despre nesuferita vârstă de 25 de ani, împlinită prin două mii ceva, despre care nu vorbește nimeni, dar am citit suplimentul din Dilemva Veche de săptămâna asta și m-am răzgândit, că, nu?, tocmai se scrisese.
Fără să fi citit suplimentul le-aș fi dat dreptate celor care au scris acolo prin textul meu, cu ceva exemple de prieteni, cu dramele lor profesionale și statulul lor de tineri-adulți, aflați peste tot și nicăieri, dar am avut o altă discuție, extrem, dar extrem de interesantă, și aparent atât Erik Erikson, expert într-ale dezvoltării, cât și Jeffrey Arnett, ăla de a inventat termenul de emerging adulthood, sunt niște mari fraieri. Aparent nu suntem generația care se maturizează târziu, care la 25-și-un-pic nu are copii, nu are o familie întemeiată, un venit stabil și atrbutele alea ale adulților, nu, suntem generația care a reușit să facă 7 ani de experiență într-o vară. Suntem cei care au răsturnat lumea cu fundul în sus. Suntem eroi sau așa ceva.
Sau poate nu.