Îmi povestea la un moment dat un cunoscut despre Timișoara, ca oraș, ca societate și ca mod de viață, fără să știe că acolo locuiesc și că acolo m-am născut. Ne văzusem de vreo două aiurea prin țară și povestisem mai mult de dragul de a povesti.
Mi-a spus niște lucruri care m-au mirat cumva, îmi păreau noi și necunoscute mie, localnicul. Cel mai tare m-a nedumerit când mi-a spus că aici oamenii locuiesc orașul, îl tratează ca pe al lor, se simt părtași la viața orașului și există cumva un sentiment de adeziune socială, nu “doar atunci cînd trebuie să înjure cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani”, cum zicea Cătălin Ștefănescu într-un articol din Dilema Veche. Ceva asemănător.
Prea obișnuit fiind cu societatea dimprejuru-mi nu am avut prilejul de a observa, ceea ce consideram pe atunci, finețuri ale vieții. Făcând comparație mai apoi cu alte locuri prin care am trecut, ca vizitator, mi-au părut chiar evidente diferențele, și chiar am reușit să remarc altele noi, cum ar fi că mai mult →
