E ciudat cum ti se clarifica viata ininte de a muri, cum imaginea sarbatorii vietii ti se ingusteaza intr-un fagas circular, cum iti amintesti instantaneu totul, mai ales cand stii ca tu ai ales sa mori…sau cand ti-ai facut scenariu al mortii, chiar in seara unui Craciun….

Zburam cu masina, un Porsche 944, din ’85, mostenit de la un unchi mort de curand intr-o partida box. Boxul era iubirea vietii lui, a fost salbatic in tinerete…

Drumuri cu asfalt nebanuit. Drumuri cu nisip pe margini, numai bune de derapat. Fargaras, 200+ kilometrii pe ora, zburam spre sinuciderea deplina.

Motorul ne toarce, la 7000 de rotatii pe minut, iubirea, din plin, urla dupa frane – nu le vrem. Vrem speedere ale iubirii; am bagat 500ml de vodka si o pastila inainte, doar. Ne iubim asa de mult incat deplinul adevar e doar sinuciderea noastra, doar asa am putea exista doar noi, fara nimeni altcineva care sa ne vrea soarta contrara. Zburam peste sosele goale, goale de tot, goale de ani noi sau vechi, dupa Craciun, noi si vechi ca orisicand.

Nu am carnet de conducere, ea afla abia acum, se entuziasmeaza. Masina isi scartaie cauciucul sub noi. 6000 de rotatii pe minut, trecuta intr-o viteza a 5-a, 170 Km/h. Esapamentul omoara cinci metri de fulgi de nea in spatele nostru, scoate scantei, noua nu ne pasa. Suntem fericiti in ejacularea-i de forta.

O imensa prapastie, cu curba-i de rigoare in fata…
“Asta e?” “Nu, avem viteza prea mica. Tii minte? Trebuie sa murim mai mult decat eroic, sa nu se mai stie nimic de noi, nmic, sa nu se mai aleaga farama din carnea noastra, doar asa vom fi stiuti ca si cuplu, noi…” “Accelereaza!”…

Cu o saptamana in urma
Adorm iubind, sunt pe jumatate vrajit de parfumul ei, un fel de violete si carne, de ai ei sanii deliciosi, coapsele-i sublime… of, cat as mai vrea sa le mai musc si in somn… ea se grabeste. Isi ia toate lucrurile… asculta impulsuri de radio, in timp ce tabourile de pe pereti, pernele pufoase si ursuletii, pufuletii si conservele de carne din frigider, paharul de vin uitat pe toileta in baie, prezervativul nefolosit de pe balcon, prosopul din geam de la bucatarie, scrumiera de pe noptiera….ii soptesc de mine.

Se razgandeste: “Nu, pleaca tu! Tu trebuie sa dispari din viata mea, fara tine ar fi fost mult mai simplu! Tu nu trebuia sa existi, eu aveam viata mea, simpla, fara complicatii. De ce ai aparut tu sa complici totul? De ce sa te iubesc pe tine? Era altfel inainte, el era singulul barbat din viata mea, el era totul, nu exista termen de comparatie pana sa existi tu… De ce ai aparut tu, ca un un infam, sa vrei sa ma salvezi? De ce trebuie sa fi mai bun decat orice…? De ce? De ce?”

Ma trezesc ingamfat si trist…. “Vrei sa plec?”… “Ai tren peste o ora, iti dau eu bani, doar sa pleci…Te rog, pleca, nu esti tu cel care imi e fagaduit mie….In timp ce dormeai, ascultand radioul cu melodia noastra imi inchipuiam ce visezi. Nu, nu sunt eu… Nu sunt eu pentru tine”…

Cu trei zile in urma
Pazesc usa unui bloc, ca un sfant Petru, stiind ca poarta Raiului e departe. Trec ore, imi inchipui ca am uitat adresa… Ma mint singur. Nu am gresit. Ne vedem. Ea fuge de mine, de iubire, departe, in scara blocului, de parca nu m-ar cunoaste…

Apare un tip bine dintr-un Mercedes negru, imi inchipui ca el el. Scot arma si il impusc cu sange rece. in piept. Moare mai scurt decat ma steptam – e primul om pe care il omor vreodata, imi tremura genunchiii.

Derapaje de frica. Masina, cu sofer cu tot, dispare. Tipete in tot cartierul. Apare ea: “Ce dracului ai facut?” Zambeste cumva sadic si satisfacuta de isprava mea, imi dau seama ca nu a fost el… “Vrei sa fugim?” Tremur in continuare…. “Da!” mai mult →

(11 comentarii)

Iti mai amintesti mica noastra escapada de asta vara? Cand am fost la mare goi, doar cu un singur prosop (mai era si roz) in jurul braului, pentru amandoi? Ce clipe…, emotionante as putea zice. Cred ca a fost un moment din ala, marca “Dan”, numai cu mine se putea intampla asa ceva. Ne-am distrat copios.

Cum naiba a inceput totul sau unde? Parca eram in Damaroaia, in partea aia mica si urata a Bucurestiului, la bunica-mea, sau eram in Baneasa? Unde naiba? Da, imi amintesc acum. In Damaroaia eram. Nu stiu ce-ti venise tie sa te vopesti inca o data bruneta, desi te vopsisei cu vreo doua saptamani inainte. Te-ai dus in baia mica, in aia dinspre strada, si ai facut ravagii prin chiuveta. Ne-am amuzat teribil privind formele lasate, tu ziceai ca sunt salcii, eu ca nu, ca sunt nori de ploaie. Era sa ne si certam pe tema asta. Atunci imediat sau mai tarziu ne-am pus sa facem amandoi dus, de abia incapeam in cadita? Oricum, stiu ca ma manjisei si pe mine de vopsea pe corp si te intrebai ce naiba de gust as avea eu daca ar curge apa de mare din dus, nu din aia cu clor.

Asta a fost ideea cu marea, sau asa a venit, sub dus, imi amintesc acum. Parca ar fi fost ieri. Abia intrasem sub jetul de apa fierbinte si ne incintaseram si noi un pic, ca a aparut varul meu cel mic sa ne spuna ca a murit bunica-mea, doua camere mai incolo si ca nu avem voie sa facem dragoste in casa, ca trebuie sa plecam imediat. Noi, parca asteptam momentul asta, nu stiu cum, dar nici nu ne-am gandit la saraca mea bunica. Am luat prosopul ala roz de pe cuier si am plecat. Ne chinuiam desculti sa nu calcam pe pietricele si ne impingeam unul pe altul, sa avem mai mult prosop. Era cald si bine. Cand am iesit pe Gloriei stiu ca eu te-am luat in brate si tu aveai rolul de a tine prosopul pe noi, pe undeva.

Ce socat s-a uitat la noi taximetristul pe care l-am oprit pe strada. “Nu ma uit la voi asa pentru ca sunteti goi, dar ma intreb de unde naiba o sa scoateti banii sa-mi platiti”. Nu se gandise el ca prosopul ala roz si mic avea un buzunaras cu fermoar, unde ascunsese cineva niste bani, iar noi in taxiu ii descoperisem. In Branesti i-am lasat lui aproape toti banii, dupa ce ne-a lasat sa dam un telefon lui G. sa ne vedem in Calarasi, sa ne aduca haine si bagaje. Saracul, cred ca a ramas socat pe viata dupa episodul cu noi.
mai mult →

(13 comentarii)

In dimineata asta s-a trezit cu mult inaintea mea, undeva in negura diminetii, la o ora obscena, cred ca era sapte. In totdeauna m-a enervat vulgaritatea orelor astea goale de lumina, impudice cumva. Dar ea nu s-a sinchisit de obscenitatea luminii confuze de afara si s-a ridicat din pat rapid. M-am rostogolit prin asternuturile cu miros de somn, simtind golul si locul cald lasat de ea. Parca ii simteam inca in palme forma rotunda si micuta a coapselor. Ca prin vis am intrezarit cum se imbraca rapid. Amiram cum petele de umbra se descompuneau sub lumina venita de la un stalp de iluminat public, comunist, pe sanii ei. Sfarcurile tronau incaperea, zgribulite de frigul diminetii. Cred ca am zambit. Atunci s-a apropiat de mine si cu aratatorul mainii drepte mi-a atins buzele usor: “Stt, baby, dormi, asta nu e ora de trezire pentru tine. Afara ploua.” Avea dreptate. Am cazut iar in visare, cu libertate si cai salbatici alergand inspre neant in minte si multi fluturi de iubire in stomac, eram zapacit si de alcoolul noptii terminate la 5 dimineata.

Ma mira faptul ca ploua in dimineata aceea, eram in mijlocul unui august secetos, o vara torida, dar ploaia semana a sfarsit de octombrie, gri si uracioasa. Locuiam amandoi in mansarda unei case vechi de pe strada Narciselor, langa Parcul Copiilor, cu geam inspre Teatrul de Vara. Superba locuinta, chiria mica, era ca o locuinta de pictor de romantica micuta incapere, dar atunci cand ploua mult si ursuz, ca atunci, picura tavanul prin vreo doua locuri. Ce conta? Noi ne iubeam. Dimineata aia avea ceva special.

Prin vis am auzit subtil cum a inceput o chitara de Rolling Stones. Zambind, am vazut printre genele intredeschise, chior, ca scosese pickup-ul vechi din colt si pusese vinilul ei sa ruleze. Boxele de lemn, niste Tehnoton, de 20 de wati, primite in dar de la tata, le aveam din studentie, au umplut cald atmosfera, cu chitara. Rolling Stonesii para au scos si frigul, si umezeala din camaruta din strada Narciselor, nr.2. Caii liberi alergau pe covorul rosu, mic si distrugator de coate, din mijloc. Wild Horses, varianta Unplugged, albumul din ’74. As putea recunoaste melodia si mort – e preferata ei, e melodia ei. Sustinea ca a fost scrisa pentru ea, desi nici nu stiu daca era nascuta pe atunci sau nu.

Habar nu am avut niciodata cati are intr-adevar. Era o femeie-copil superba, un model perfect pentru a taia rasuflarea si a intari.. moralul pictorilor si a tuturor cunostintelor masculine. Radea cu nevionovatia si nonsalanta unei vieti romantice, din alt timp. Nimeni nu-i putea stabili varsta, aproximarile variau enorm – de la un infantil 10 ani, pana la treapta maturitatii absolute, 30. Nu i-am cunoscut pe ai ei niciodata ca sa-i intreb in care an au creat minunatia de care sunt indragostit. Macar stiam pe ce data era nascuta, intr-un 27 aprilie inflorit. Ea nu stia cand e ziua mea, ma prevenea cu o saptamana inainte – “Vezi ca stiu ca vine ziua ta, iti zic acum de acum la multi ani, ca sa nu uit. Vrei sa ne imbatam si sa facem dragoste diseara?”

Atunci cand am cunoscut-o, intr-un bar demodat, in urbea Pitestiilor, intr-un fel de cartier-mahala, nici nu stiu ce cautam pe acolo, statea intinsa pe bar, cu capul pe mana stanga, tinand in palma un pahar de tarie urat mirositoare. Pe fundal era melodia ei. Il ruga pe barman in continuu sa-i ruleze vinilul. Arata ca trecuta pe sub rotile unui camion sau unei alte grozavenii din asta. M-a distrat aratarea aia ciudata care asculta Rolling Stones si muzica veche. Am rams uimit de felul ei de a fi si de modul cum imi raspundea la incercarile mele de mistocareala – raspundea in aceasi nota, nu cu vulgaritati, cum fac majoritatea tipeselor ce cred ca pot raspunde mistocarelii. Radeam bine impreuna. Ne-am imprietenit pe loc, am luat-o cu mine la hotel. Am petrecut vreo 2 saptamani numai in ras.
mai mult →

(8 comentarii)

Cum era locuinta noastra? Frumoasa, desi cuvantul care o definea cel mai bine era ‘mic’. La mansarda unei case vechi, construita prin anii ’20, dupa primul razboi, cu doua etaje, un fel de pod prefacut in spatiu de locuit. Nu am intrebat niciodata proprietarii daca asa era din constructie, probabil nici ei nu stiau, cumparasera casa imediat dupa razboi, in 45 – nu-i stiau istoria. Fostii proprietari murisera tinandu-se de mana, in sala de spectacol, odata cu Doina Badea, la cutremurul din ’77. Intr-un fel e amuzanta povestea, noi doi cel putin ne amuzam in totdeauna la gandul mortii lor: “Oare la ce se gandeau atunci cand le-a cazut tavanul in cap?” “Eh, acum e pizdet, nu cred ca mai apucam sa facem dragoste niciodata!” si radeam amandoi.

Camera avea vreo 5 metri pe latime si 3 pe lungime, asa consideram noi, “e mai mult lata decat lunga”. Mai aveam un hol, cu bucatarie atasata pe partea dreapta, asa de mica incat daca deschideam usa la frigider nu mai aveam loc sa traversam intre masa si ea, si atat, asta era tot. Am uitat, exista si o baie cocheta, minuscula, paralela cu bucataria. Avea faianta mica si verde, perfect aranjata, cum se facea doar prin perioada interbelica, o cada de dus joasa, o toaleta cu capac de lemn lacuit, superb, un calorifer – in fapt niste tevi groase si drepte, si un vas de ciuveta cu forma ciudata. Nu era din aia comunista, metalica, ci de portelan, dar patratoasa, cu forma de naveta spatiala ca in primele sf-uri, fara oglinda. La un moment dat ne-am cumparat noi o oglinda cat peretele, s-au chinuit ca naiba muncitorii sa o bage in casa fara sa o sparga, sub chicotelile noastre amuzate. Ii si ghidilam la subrat, doar-doar o scapa si trebuie sa aduca alta. Nu au spart-o, dar pana la urma tot au taiat-o in mai multe bucati, nu stiau cum sa decupeze chiuveta ciudata.

Proprietarii, doi mosi simpatici (si un pic homosexuali mi se parea mie), locuiau prin Elvetia, casa era aproape toata a noastra, desi etajele 1 si 2 erau incuiate cu totul. La demi-sol mai locuia o familie ucraineana, cred, foarte pudica si linistita. Aveau niste draci de copii mici care-si mai permiteau sa rada din cand in cand, dar incet. Tot la demisol, in afara de camerele de locuit mai erau si doua bai imense. Pe una o puteam folosi noi in voie, asa ca alergam goi de sus pana acolo si ieseam uzi si lipaiam pe trepte. Dupa ce ne uscam, mai trageam o tura de alergatura pe trepte, tot goi. Ne distram cand ne mai prindeau ucrainienii tacuti – se inroseau pana in varful urechilor si o zbughiau in camera, mai ales tipa. Ne imaginam cum barbata-su are o camasa de noapte pana la genunchi cu care apre ca o fantoma cand vrea sa i-o puna nevestii-si, iar la mijlocol, pe undeva, are un fel de slit.

Ma trezesc pentru o secunda speriat, am visat ca am pierdut-o. O vad la birou cum scrie, a pus cotul peste foaie in semn de aparare, m-am linistit, e acolo, adorm la loc zambind, nu inainte de a ma picura tavanul, rece, chiar pe nas. Uf, ploua. In vis mi-am reamintit cum am ramas fara apa calda intr-o dimineata si dusul ne-a stropit rautacios cu apa rece de tot. Facusem dragostea, asa, pe inima goala, la prima ora a diminetii (care era de fapt vreo unsprezece pentru noi) si trebuia sa plecam prin oras, un dus rapid, in doi, ne ajungea. Vazusem ca nu e curent, dar speram noi cumva ca centrala care dadea apa calda si caldura va functiona, doar era pe gaz. Nu ne-am gandit ca fara electricitate nu are cu ce sa aprinda flacara. Ne-am bagat sub dus, apa fierbinte, nici bine nu ne-am umplut de spuma si sapun ca am rams intepeniti de apa rece. Fiind sus, mai era apa calda pe tevi, dar s-a terminat repede si foarte brusc. Am terminat aventura cu apa rece, dar parca nu ne mai ardea de nimic dupa…

Ziua asta are ceva mai special, o simt, dar nu inteleg prea bine in somn. Vremea se raporteaza in totdeauna la ea. Astazi pare sa nu – ploua fara sens. Cand ea e trista si afara ploua, iar cand zambeste, parca si soarele straluceste mai puternic si trufas. Imi doresc, asa dormind, sa faca ea un farmec ceva si ploaia sa se opreasca, numai pentru mine. Stiu ca poate. Am vazut-o odata izbuncind in ras, dupa ce eu am zis ca ma apuc de desen si mi-am facut un auto-portret. Ploua, mi-a mazgalit foaia, a aruncat-o la cos, am facut dragoste si soarele a aparut in nici 10 minute, cred ca de atunci am iubit-o si mai tare. La un moment dat a fost la mare fara mine, eu trebuia sa termin o serie de editoriale zilnice, erau alegerile. M-a sunat ca e trist si sec fara mine, m-am uitat pe geam, da, cerul era innorat si murdar, i-am spus si ei asta printr-un banc. Mi-a promis la telefon ca imi trimite niste norisori pufosi, au aparut in 2 minute. Trebuie sa foloseasca un fel de curierat super-rapid. Ce am observat, ea nu plange niciodata, nici macar daca o chinui eu, o facea cerul pentru ea – doar e o supergirl. Dar acum nu avea motive sa fie trista, nu avea de ce sa ploua.
mai mult →

(22 comentarii)